Istoria noastră n-a fost sau a fost rău scrisă până acum", iată raţionamentul şi emoţia lui Nicolae Bălcescu, expuse în introducerea lucrării sale Românii supt Mihai-Voievod Viteazul.

Descopăr în cuvintele cu care îmi deschid cronica de faţă preocuparea constantă a lui Nicolae Bălcescu de a aduce lumină acolo unde istoricii, după opinia sa, au greşit. În faptul de a nu fi văzut decât "lupte de pretendenţi la tron" şi de a fi pierdut tocmai esenţa, "principiul şi interesele ce fiecare pretendent reprezintă." Altfel spus, că fiecare s-a arătat sensibil numai la vibraţia pasională a evenimentului, fără să identifice în spatele acestuia sâmburele care l-a generat, pentru ca reconstituirile să ducă, în urma contactului cu realitatea, la îndreptăţite judecăţi de valoare.

Pretutindeni, în text, spusă direct sau numai subînţeleasă, ideea de bază a lui Nicolae Bălcescu este că se simte investit cu "misie istorică". Drept urmare, consideră o primă datorie a lui însuşirea sistematică a fondului documentar al arhivelor şi cu observaţiile culese din ele, izvoare reci şi exacte, să scrie ca un moralist obiectiv. Trăsătura nu anulează însă altele, care aparţin omului pasionat, liric şi retoric, concepând o lucrare a perspectivei: "această ochire ne va da înţelegerea revoluţiilor ei de faţă şi a revoluţiilor ei viitoare", scrie, cu gândul la ţară, în slujba căreia se pune.

Comentatorii operei lui Nicolae Bălcescu, dacă ar fi să numesc doar pe cei ale căror texte au fost reproduse în ediţia de faţă, V. Alecsandri, Al. I. Odobescu, M. Eminescu, N. Iorga, Ovid Densuşianu, T. Vianu, Şerban Cioculescu, Paul Cornea, N. Manolescu recunosc în etape şi în registre diferite de participare afectivă, calităţile scriitorului. Până şi mai criticul G. Călinescu, al cărui text nu este inclus printre "referinţele critice" ale ediţiei, îi recunoaşte lui Ni