Probabil pentru că a fost normată destul de tîrziu şi nu în temeiul unei autorităţi indiscutabile, ci cu argumente negociate prin lungi şi vii dispute (mai ales ortografice şi lexicale), româna literară n-a suferit o influenţă prea puternică a modelelor raţionaliste de "disciplinare" şi regularizare a limbii. Mai eficiente par a fi fost, în timp, modelele estetice (eufonice), cu seturile lor specifice de valori, orientate către expresivitate şi efecte retorice. Propagate şi banalizate prin şcoală, judecăţile de evaluare asupra limbii au o istorie persistentă, deşi subterană: ele funcţionează fără a mai fi numite, căci toată lumea le ştie şi nimeni nu consideră că mai merită să fie discutate sau analizate. Modelele raţionaliste apără unele forme şi construcţii pentru presupusa lor raţionalitate, economie - după cum condamnă altele pentru lipsa de logică sau eficienţă. De obicei sînt idealizări ale comunicării scrise, artificializate, refuzînd redundanţa, ambiguitatea şi dezordinea oralităţii. în secolul al XVIII-lea, de exemplu, franceza putea fi prezentată ca o limbă "superioară" şi raţională, pentru caracteristica sa de a menţine o ordine a frazei stabilă, în succesiunea logică subiect - verb - obiect (netulburată de impresii şi de pasiuni!).

în istoria lingvisticii româneşti, evaluările unor trăsături ale limbii şi atitudinile normative faţă de ele n-au fost totdeauna doar moderate şi consensuale. O situaţie în prezent necontroversată, în trecut ceva mai discutată, e reprezentată de dublarea pronominală a complementului direct sau indirect (exprimat printr-un substantiv sau un pronume cu formă accentuată: Pe Dan îl caut; îl văd pe el; Mie îmi place; Mi-a zis mie... etc.). Teoriile lingvistice actuale explică fenomenul prin categorii sintactico-pragmatice mai largi (tematizare, dislocare, emfatizare contrastantă, întărire). Tendinţa dublării se r