Multă vreme a părut să existe o incompatibilitate între ştiinţă şi religie. Biserica n-a acceptat anumite descoperiri ale ştiinţei, condamnîndu-i la rug pe cei care le susţineau sau obligîndu-i să abjure. În epoca modernă, îndeosebi ştiinţele fizice au avut orgoliul de a se clădi pe refuzul oricărei idei de divinitate. Tot mai des încă, în secolul XX, cînd Biserica însăşi revenea asupra propriilor excluderi şi admitea teoriile ştiinţei, ştiinţa, la rîndul ei, înceta să mai excludă dialogul cu religia. Motivul principal pentru care ştiinţa şi-a îmblînzit refuzul a fost oferit de nevoia de a interpreta unele fenomene ce par nu doar să dezmintă legile naturii, dar să implice o anumită ordine de lucruri foarte asemănătoare cu aceea divină. Nimic mai caracteristic decît discuţiile bătrînului filosof francez Jean Guitton cu un biolog şi un fizician despre structura şi limitele universului.

Au existat în ştiinţă, mai ales în secolul din urmă, adevărate şocuri care au redus în explicarea fenomenelor ideea de Dumnezeu. Unul dintre ele a fost produs de descoperirea că întreg universul, în forma lui actuală, din care omul însuşi face parte, cu mintea lui capabilă să înţeleagă ce se întîmplă, se datorează unui reglaj excepţional operat de şase numere. Numere extrem de diferite între ele, atît prin domeniul la care se referă, cît şi prin ordinul de mărime. Dar care decid, toate împreună, de existenţa universului aşa cum este el. Dacă unul singur dintre cele şase numere ar fi diferit de cel actual cu cea mai neînsemnată unitate de mărime, universul n-ar fi existat. Fie, ca să dau un exemplu, ar fi colapsat aproape imediat după bing-bang, fie s-ar fi dispersat cu o iuţeală atît de mare încît ar fi fost împiedicată formarea structurilor fizice şi apariţia nivelelor superioare de organizare, inclusiv a vieţii. Astrofizicienii vorbesc în aceste cazuri extraordinare