Cînd anchetatorul din Zero şi infinitul, romanul de faimă mondială al lui Arthur Koestler, încerca să-l convingă pe deţinutul politic Rubacioff, alias Buharin, să renunţe la scrupulele lui morale şi sentimentale mic-burgheze şi să-şi recunoască activitatea criminală contra-revoluţionară, el pleda de pe poziţiile "raţiunii" şi "logicii" duse pînă la capăt, în realitate ale acelei raţionalităţi delirante reduse în esenţă la cîteva obsesii şi idei fixe pe care s-au bazat regimurile totalitare ale secolului XX, în acţiunea lor devastatoare.

Cum se face că instaurarea încrederii în forţa nelimitată a raţiunii şi a ideii de progres care, odată cu primele cuceriri ale ştiinţei moderne, a luat locul credinţei în supranatural, creînd postulatul unităţii speciei umane în locul perierarhizării ei, cum se face că aceste teze de sorginte carteziană a secolului Luminilor au dat naştere regimurilor totalitare cele mai implacabile din istorie, care nu s-au sfiit să le batjocorească, să le pervertească şi denatureze cu cinism, pentru a justifica în numele lor cele mai mari crime şi fărădelegi, de la minciună, jaf şi umilinţe nesfîrşite pînă la genocidul pe calea Holocaustului, lagărelor de concentrare şi exterminărilor în masă, care au refuzat calitatea de om unor zeci de milioane de indivizi?

Acestea sînt cîteva din întrebările care l-au frămîntat pe filozoful evreu-francez Alain Finkielkraut şi la care a căutat să răspundă în cartea sa Umanitatea pierdută - eseu asupra secolului XX.

Toate marile sisteme totalitare, arată Finkielkraut, şi-au afirmat voinţa de a schimba omul (crearea "omului nou"), de a purifica umanitatea: comuniştii, pe calea luptei de clasă, a desfiinţării proprietăţii individuale şi exploatării omului de către om; naziştii, pe baza ideii rasei superioare, adăugată la teoria lui Darwin despre evoluţie, ceea ce implic