Scrisoarea cu acest titlu ar putea veni din oricare ţară de pe glob, mai ales dacă ar fi vorba de o ţară de limbă romanică: pentru lingvistica de astăzi, Eugen Coşeriu ajunsese de multă vreme o emblemă şi, în acelaşi timp, o culme. Odată cu el a murit probabil cel mai mare lingvist contemporan şi, în orice caz, cel mai mare lingvist român din toate timpurile.

Acest simplu adevăr trebuie formulat cu toată claritatea pentru că, în România, numele lui Coşeriu a fost mai întâi ocultat, apoi pronunţat cu jumătate de gură. "Cel mai mare lingvist român din toate timpurile ?" - specialiştii cu sechele naţionale pe conştiinţă ar putea fi şocaţi de asemenea afirmaţie tranşantă. Cum rămîne atunci cu Haşdeu, Densusianu, Iordan, Rosetti ? O privire calmă, lipsită de prejudecăţi, constată imediat două evidenţe: în afară de Coşeriu, nici un alt lingvist român nu s-a ridicat de la lingvistică la o filozofie a limbajului ; şi nimeni n-a ajuns la extraordinara notorietate universală ce înconjoară acum numele său.

A rezuma în cîteva fraze contribuţia lui Eugen Coşeriu la dezvoltarea lingvisticii înseamnă să te situezi obligatoriu la o mare altitudine, pentru a sesiza relieful global al celor peste 300 de contribuţii de o uluitoare varietate; înseamnă apoi a încerca pariul redactării cu anticipaţie a articolului Coşeriu din enciclopediile anului 2100.

Într-o lingvistică dominată de gîndirea lui Saussure, de structuralism şi de şcolile americane (adică în lingvistica ultimei jumătăţi a secolului XX), răsturnarea de perspectivă produsă de savantul român a fost totală: este primul lingvist care, corectîndu-l pe Saussure, a dat importanţa decisivă termenului parole şi termenului langue din cunoscuta dichotomie. Consecinţele teoretice s-au dovedit incalculabile: nu doar structuralismul sub forma lui clasică s-a văzit astfel lipsit de bază teore