Georgeta Horodincă ne propune în Ştefan Bănulescu sau Ipotezele scrisului o monografie de un tip special: dintr-o perspectivă din interior a operei, pornind de la dificultăţile traducerii şi descoperirile la nivelul textului pe care le aduce o asemenea întreprindere. Este o monografie care, paradoxal, se citeşte foarte uşor şi de nespecialişti, fără rigidităţile subiacente realizărilor academice, scrisă dintr-o mare dragoste faţă de textul pe care autoarea, rescriindu-l, îl descoperă. Cartea însă păstrează aparenţele genului: după o introducere personală despre cîteva întîlniri cu Ştefan Bănulescu, capitolele se structurează în funcţie de cărţile şi genurile ilustrate (povestire, roman, eseuri şi memorialistică).

Autorul este în primul rînd povestitor, şi pornind de la această premisă monografia redă întregii opere a lui Ştefan Bănulescu unitatea şi coerenţa pe care mulţi comentatori o pierd din vedere. Din acest punct de vedere ni se pare semnificativ faptul că subiectul privind influenţele şi linia prozei de la care se revendică opera lui Bănulescu este tratat în ultima parte a monografiei, ca o concluzie şi nu un punct de plecare al analizei.

Demersul critic porneşte de la figura naratorului, şi, prin ricoşeu, de la construcţia personajelor. Alături de povestitor (sau povestitori), textul integrează personaje taciturne, atente însă la discuţie: "cînd povestitorii tac sau ezită să meargă pînă la capăt, el îl provoacă prin întrebări menite să-i stimuleze, şi eventual, să-i zădărască punîndu-le la încercare orgoliul, etc.". în analiza consacrată nuvelei Mistreţii erau blînzi, de pildă, cheia textului este găsită tocmai în distribuţia şi valorizarea inegală a vorbei, dimensiune esenţială, în sens mai larg, a textului: "arta de prozator a lui Ştefan Bănulescu stă în bună parte pe omisiune, elipsă, aluzie, litotă; scriitorul are un mod