Caietul de şcoală cu coperţi negre de vinilin, 13 martie 1959, zi fatidică... Ce-o fi fost atunci? Însemnările nu se referă la nimic important. Remarc, acum, în martie 2002, că ele nu au vreo trimitere, eventual politică, nici măcar aluzivă, - procedeul clasic al laşilor - dată fiind epoca. Probabil însă că teama mă silea să recurg la acest fel de exerciţii intelectuale, o fugă de ceva, un soi de... dizidenţă mentală. Frazele par a se desprinde complet de realitatea cotidiană. Dacă nu ne gândim, cumva, că astfel ne instalăm de fapt în realitatea adevărată. Sau lucruri complet aiurea. Ca fraza notată pe prima pagină pe care, după cât îmi aduc aminte, nu am folosit-o niciodată în vreunul din romanele de mai târziu: X fuma cu braţul îndoit în spate, scuturându-şi în timp ce citea ţigarea pe umăr. Avea umărul pavat cu cenuşe... Sau: Vine un aer rece, polar, dinspre Murmansk, miroase a foci, reni, urşi albi... Sau: Scriitorii îşi profesionalizează sentimentele (în paranteză, abia lizibil, E. Ionescu). Pe urmă, lucruri mai serioase. La iezuiţi - cura morală... tehnica... exerciţii spirituale... sau căile de ocolire a adevărului, confesiunilor stânjenitoare... reservatio mentalis, amphibologia (echivocul, ambiguitatea) cele două cazuri în care este îngăduit să-ţi induci în eroare aproapele... Sau: Nu actul în sine, ci intenţia celui care acţionează, produce criteriul judecăţii morale.

Tot dreptul european de mai târziu al lui Democrit, reluat de Aristotel şi care implică liberul arbitru. Caiet cuprinzând pe larg obsesia iezuită. Exemple: Iezuiţii se bazează pe etica nicomahică a lui Aristot, etică practică, accesibilă omului, contrară eticii idealiste, divine, a lui Platon. Scopul ideal al platonicienilor, alcătuit din idei irealizabile pe pământ, Aristot îl transformă într-o virtute accesibilă omului, în limitele existenţei sale terestre. Ceea ce conven