În Gîndirea captivă, Czeslaw Milosz analizează concubinajul dintre naţionalism şi comunism într-un moment (la începutul anilor '50) în care celor mai mulţi dintre noi cele două doctrine li se păreau incompatibile. Cominternul şi Cominformul, ca mai devreme, în plan teoretic, internaţionalismul proletar, transformaseră naţionalismul în cel mai important, alături de fascism, adversar al comunismului. Nu doar în varianta lui stalinistă, pe care generaţia mea a învăţat-o la şcoală şi a trăit-o pe pielea ei, dar şi în aceea marxist-leninistă originară, comunismul a fost o formă de globalizare şi a avut vocaţie planetară. Şi, totuşi, Milosz a remarcat succesul imens pe care l-a cunoscut, bunăoară, titoismul din clipa desprinderii de sovietici, a mareşalului, model, ulterior, pentru Albania, China şi România ceauşistă: ketmanul naţionalist, cum l-a numit el cu formula lui Gobineau despre fundamentalismul musulman, s-a dovedit capabil să realimenteze solidarităţi etnice pe care sovietizarea le compromisese şi energii morale care păreau definitiv de domeniul istoriei.

La sfîrşitul deceniului al şaselea şi, apoi, cu mai multă forţă, la începutul deceniului al optulea, naţionalismul i-a cucerit pe comuniştii români şi chiar şi pe cei care nu iubeau comunismul, dar vedeau în convertirea lui la idealuri patriotice, antiruseşti, o posibilă ieşire din tunel. Abilitatea lui Dej (care în 1958 a obţinut retragerea armatei sovietice din România, iar în 1964 a declanşat o campanie populară împotriva vecinului de la Răsărit) şi, apoi, a lui Ceauşescu de a exploata sentimentele naţionale renăscute (mai ales în 1968, cînd cu intervenţia militară din Cehoslovacia) au izbutit să-i împace în bună măsură pe români cu o ideologie de import, respinsă aproape unanim înainte. Comunismul naţional al lui Ceauşescu n-a mai trezit aceeaşi ură precum comunismul internaţionalist al l