Cu doi ani şi jumătate în urmă, apreciam primul mare spectacol pus pe scena Operei Naţionale din Bucureşti de Mihai Babuşka, şi anume Don Quijote pe muzica lui Ludwig Mineus, drept un spectacol vivace, spumos şi plin de culoare. Tot atunci mai arătam că spectacolul său se înscrie pe linia de montări Petipa-Gorski şi se apropie cel mai mult de varianta montată de Mihail Barâşnikov, în finalul cronicii exprimându-se speranţa că vom putea vedea într-o zi şi o creaţie personală a lui Mihai Babuşka. Şi, într-adevăr, după puţin timp, creaţiile aşteptate au apărut: Solo-uri pe muzica de Eric Satie şi Vasilică pe muzică tradiţională românească, ambele prezentate pe scena Teatrului Odeon, precum şi piesa de largi dimensiuni Palladio de pe scena Operei Naţionale, diferite între ele ca substanţă, dar toate într-un limbaj neoclasico-modern propriu şi inspirat.

Din păcate, cu noua sa montare de pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, Cenuşăreasa de Serghei Prokofiev, Mihai Babuşka face un pas înapoi atât în ceea ce priveşte vocabularul, adică fantezia creatoare a partiturilor coregrafice care compun solo-urile, duetele şi dansurile de ansamblu, cât şi liantul lor regizoral.

Vocabularul clasic şi neoclasic s-a îmbogăţit substanţial în a doua jumătate a secolului XX, tinzând în creaţia unor coregrafi de marcă - să-i numim numai pe William Forsyth, Mats Ek sau Jiri Kylian - să estompeze delimitările între clasic şi modern. Şi nu altfel a procedat şi Mihai Babuşka în alte creaţii anterioare. Nu însă şi de această dată.

Pentru baletul Cenuşăreasa s-a scris sau s-a folosit muzica creată anterior de Baron Schell, Johann Strauss, Karl Maria von Weber, Gioachino Rossini etc., pe tot parcursul secolelor XIX şi XX. Cea mai cunoscută este însă partitura lui Serghei Prokofiev, din 1945, de factură modernă şi destul de dificil de transpus coregrafi