Diversitatea formulelor prin care cinematograful a incercat popularizarea lui Shakespeare depaseste imaginatia cinefilului obisnuit. Potentialul pieselor shakespeariene a fost descoperit pe rind de regizori care l-au transformat in capodopere, filme de actiune, simple experimente vizuale sau puncte de atractie pentru adolescenti. Suprematia britanica a pretentioaselor ecranizari BBC a fost detronata de adaptarile cu succes la public, care incredinteaza pentametrul iambic starurilor hollywoodiene, asociindu-l cu zgirie-nori si soare californian. Insusi britanicul Kenneth Branagh a descoperit formula succesului alaturind elitismul britanic stralucirii hollywoodiene (Much Ado About Nothing, Love’s Labour’s Lost, Hamlet).

In ceea ce il priveste pe Hamlet, infatisarile cu care a patruns in cele mai variate zone de public demonstreaza ca cinematograful nu va epuiza niciodata inovatiile legate de Shakespeare. De la clasicul Hamlet din 1948 al lui Laurence Olivier s-a ajuns, in 1990, la un Hamlet de tip action hero, cum este cel interpretat de Mel Gibson in varianta regizata de Franco Zeffirelli. Deloc strain de ecranizari dupa Shakespeare (daca ne gindim numai la Romeo si Julieta sau la Imblinzirea scorpiei, cu Liz Taylor si Richard Burton), Zeffirelli a creat un personaj accesibil adolescentilor care vad, de obicei, filme de actiune, reducind considerabil textul original, motiv pentru care criticii au comentat prestatia lui Mel Gibson referindu-se mai mult la Mad Max si Martin Riggs din Lethal Weapon decit la Shakespeare. La polul opus s-a aflat Kenneth Branagh, care, in 1997, a avut curajul sa lanseze o varianta integrala a textului lui Shakespeare, cu o durata de patru ore, sortita de la inceput esecului in cinematografe, dar apreciata in mediile academice. (In filmul sau, Hollywoodul a intilnit din nou traditia actorilor britanici – Judi Dench, Kate Winslet