Pentru Romania, anul 2002 se incheie friguros la propriu, cu geruri frumusele, dar „fierbinte“ la figurat, cu mari evenimente pe ultimii metri: invitare oficiala in NATO, vizita onoranta a celui mai puternic om al lumii la Bucuresti, data certa de admitere si in Uniunea Europeana, cu etape clar conturate de sprijin dinspre Bruxelles.
Dupa ce acum un an, la 1 ianuarie, romanii capatasera drept de libera circulatie in „spatiul Schengen“. Cine-ar fi sperat un asemenea bilant?!…
Ieri – dezamagire, azi – mobilizare generala!
Cel putin de la sfirsitul lui 1996, cind alegerile au fost cistigate de coalitia pro-reformista si pro-occidentala condusa de Conventia Democratica, daca nu si mai de mult, romanii au tot asteptat ca tara lor sa devina membra a Organizatiei Pactului Nord-Atlantic. In vara lui 1997, pina in zilele summit-ului de la Madrid al Aliantei, sperantele atinsesera cotele cele mai inalte: optiunea afisat-integrationista a noilor guvernanti de atunci si creditul de care se bucura presedintele Emil Constantinescu in cancelariile occidentale, ca lider democratic victorios in alegeri in fata fostului „om de aparat“ al regimului comunist, Ion Iliescu, au creat iluzia ca vom fi primiti in NATO imediat, practic peste noapte (in timp ce pentru admiterea in Uniunea Europeana era limpede ca mai trebuie sa asteptam, acolo fiind obligatorie adaptarea noastra prealabila la standardele juridice si economice ale Comunitatii).
Aminarea unui raspuns favorabil Romaniei la Madrid a provocat in tara deziluzie, dar nimeni n-a „dezarmat“ in fata deciziei. Dezamagita, populatia si-a mentinut – totusi – sprijinul foarte larg pentru aderare, sondajele periodice indicind procente ultrafavorabile, mereu intre 80 si 90%. Guvernantii si-au asumat in continuare obiectivul, raminind in permanenta „ofensiva“ diplomatica „integrationista“, si inaint
