Teatrul, de cind e el teatru, e un mediu favorizant pentru superstitii si mici mitologizari spontane, a caror forta de agregare si difuzie e dublata de persistenta (adesea incredibila, depasind deceniile ori chiar secolele) in timp. Nu se vorbeste prea des despre asta, dar pare un soi de „atavism“ care, in linie antropologica, semnaleaza obscurele legaturi dintre scena si spatiile de invocare a sacrului, oricare ar fi fost ele.

Sint tot felul de lucruri care „nu se fac“ sau „nu se spun“ in teatru; ori, dimpotriva, care sint obligatorii pentru ca reprezentatia sa mearga bine, spectacolul sa fie un succes etc. Exista si functioneaza tot soiul de legende, locale sau cu raspindire generala, care insotesc anumite piese, si care „se confirma“ sau „se infrunta“ prin intermediul spectacolului, in functie de sensibilitatea regizorului, a echipei, dar mai ales in functie de… noroc. Unele sint suficient de celebre ca sa fi depasit spatiul strimt al lumii teatrale propriu-zise, rasuflind si spre publicuri: doza de risc (argumentata nu doar cu simple caderi la public, ci chiar cu accidente intrascenice reale, urite, ori cu maladii suspecte ale unor realizatori) pe care o implica orice montare cu Mackbeth, de exemplu: un risc pe care, o data asumat, trebuie sa sti sa-l cari in spate sau sa-l contracarezi printr-o anume energie pozitiva compensatorie. Introducerea in repertoriu a comedioarei lui Shaw Nu se stie niciodata, care provoaca totdeauna incurcaturi de programare, intirzieri ale premierei, si alte ciudate neplaceri. Si, fireste, scaunul din Bolnavul inchipuit, legenda legendelor, traversind secolele, prilejuind exorcisme subtile, de circuit inchis, sau mari opere romanesti si teatrale, ca acelea ale lui Bulgakov (fiu de teolog filozof, doctor cu acte, dar si mare amator de jocuri periculoase, nu doar ale imaginarului, in zona spiritualista).

Si ia