Printre negatii superlative, parca azvirlite fara de sfiala in auzul mileniilor, Cioran o asternuse si pe aceasta, intr-un manunchi de „ginduri sugrumate“, carora le daduse adapost Antaïos, publicatia lui Ernst Jünger si M. Eliade: „Nu exista afirmatie mai falsa – se razvratea eseistul – decit aceea a lui Origene, dupa care orice suflet isi are trupul pe care-l merita“. Era din 1965 textul sentintei cioraniene, imi revine in minte acum, ca o trista nedreptate, cind incerc sa evoc, la intiia aniversare a disparitiei lui, figura svelta, uimitor senioriala, a lui Alin Gheorghiu, distinctia lui nervoasa, nobil rasata, demna de vreun portret de lord din veac apus, din spita acelora pictati de Gainsborough sau Romney.

Il cunoscusem cu citiva ani mai inainte, il insotea o faima flagranta si in acelasi timp severa. Cu un brio care i-ar fi putut cuceri succese comode, capabil sa se produca si cu texte pentru teatru ori muzica, monologind chiar, fara injosire, pe partitura venerabila a lui Hamlet, nu-i lipsea nimic pentru a birui in emulatii ispititoare; pentru a se propulsa triumfal pe frontispiciul provocarilor, dupa indemnul lansat cindva de Diaghilev – „Etonne-moi!“ – catre tinarul, prodigiosul Cocteau. Inconjurat de prieteni admirativi, Nichita si altii, Alin Gheorghiu se revarsa, fata de ei, in spectacolul unei verve plasmuitoare, ce-si propunea, rind pe rind, pariuri niciodata pierdute. „Vrei sa-ti fac un Matisse? Un Chagall? Un Van Gogh? Un Modigliani?“ – demonstratia pe viu, de virtuozism proteic, era insa altceva decit o petrecere irespectuoasa. Din astfel de juvenile sfidari, din incitatia unui asemenea canular s-au ivit de altminteri accidente creatoare ce continua sa ne atina calea, de un secol si mai bine, enormul Ubu, de pilda, al lui Alfred Jarry, pe care istoria l-a incarcat mereu – pina si la noi – cu energii neistovite. Parada acestei disponibil