Dacă Monica Lovinescu continuă opera lui E. Lovinescu - şi evident că o continuă -, acest fapt s-a petrecut "din mers", sub imperiul unor necesităţi ale unei istorii ostile, căci iniţial d-sa a produs, sub zodia unei "seninătăţi imperturbabile", prin contrast, pagini de proză şi s-a arătat atrasă în chip deosebit de teatru. Critica şi comentariul cultural, cărora li s-a dedicat pînă la atingerea unei cote revelatoare la extrem, au apărut ca o replică la anomaliile unei epoci teribile, care, în pofida tuturor tribulaţiilor ce i le-a hărăzit, i-a acordat şansa exilului parizian, adică a expresiei libere. Evident, ar fi oţios să vorbim despre o deturnare de vocaţie, dar considerăm că toate fibrele sensibilităţii, toate resursele analitice, întregul cîmp de conştiinţă literară a fiicei lui E. Lovinescu s-au concentrat în direcţia unei lupte, analoagă cu cea pe care părintele său a purtat-o sub flamura autonomiei esteticului. În fond, e urmarea, în condiţii mult mai dure, implacabile, a aceleiaşi lupte. Cruciadei estetice conduse de mentorul Sburătorului i-a succedat cruciada est-etică a celebrei protagoniste, în tandem cu Virgil Ierunca, a emisiunilor "Teze şi antiteze la Paris" şi "Actualitatea culturală românească" ce au alcătuit coloana vertebrală a secţiei române a postului de radio Europa liberă, fără nici o şovăire, fără nici o abatere de la principiile lovinesciene. Se ridică în ultima vreme voci înclinate a distorsiona realitatea, incriminînd aşa-numita est-etică de... eticism, ergo de tendenţionism. Dar ce tendinţă decît cea estetică ar putea încăpea în discursul consacrat tocmai indicării imixtiunilor ideologice, deparazitării creaţiei de puzderia de falsuri ce i s-au aplicat, regăsirii, prin hăţişuri şi denivelări anevoie de învins, a drumului drept? Est-etica (termen introdus, se pare, de Pierre Hassner şi avînd mai întîi circulaţie în mediile cehoslova