Mărturisim acum uşoara noastră îngrozire, care s-a consumat zilele trecute la redacţie când, având de ales din Opera dvs. poetică adunată până acum în cinci elegante tomuri şi însumând aproape 900 de pagini (Reverberaţii, Moara de vise, Ore sonore, Cele mai frumoase poezii şi Cele mai frumoase sonete, tipărite toate la Uni-Press, Bucureşti, începând din 1999 şi până în 2001 şi prefaţate cu iubire şi atenţie de dl. Mircea Handoca şi d-na Michaela Al. Orescu), am preferat pentru început volumul de sonete. De ce am spus îngrozire şi nu am trecut comod sub tăcere acest sentiment, real din păcate? Pentru că se întâmplă în mod curent să primim la redacţie autori care ne oferă spre lectură şi apreciere, cu toată încrederea şi speranţa lor într-un verdict bun, consolator după o viaţă cu destule restrişti şi frustrări, operele lor complete, cele mai multe în manuscris, voluminoase şi atinse de monotonia greu de îndurat a lipsei, totuşi, de talent. Este bine de ştiut aceasta, pentru ca şi dvs. să apreciaţi corect motivele reacţiei noastre, de autoapărare la o adică, pentru că dacă am parcurge cu ochii şi cu sufletul tot ce ni se oferă, nu ne-ar ajunge câteva rânduri de vieţi. Am fost extrem de plăcut surprinşi de calitatea sonetelor dvs. şi am vibrat de o vie curiozitate colegială când am înţeles că şi dvs., ca şi noi de altfel, cândva, aţi ales modelul sonetului eminescian. Cele doar unsprezece silabe ale fiecărui vers ridică pretenţii mai mari în a le respecta şi a le umple cu substanţă divină decât altă metrică, decât în mai ample despletiri, rigoarea chiar din start, în deplină, impusă economie, este mai dificil, mai greu de mulţumit, iar dvs. aţi vâslit impecabil în acest peisaj cultivat, elevat. Citind şi practicând sonetul, cei ce o fac şi astăzi asumându-şi riscul nedrept al desuetudinii, trebuie obligatoriu să uite cu desăvârşire nebuniile bune ce s-au petrecut