În toleranţa faţă de abaterile de la norme, întemeiată pe ideea - în esenţă corectă - că erorile de azi ar putea deveni normele de mîine, fiecare comentator are probabil limite personale şi idiosincrazii inevitabile. Trebuie sa mărturisesc că între abuzurile vechi şi răspîndite e unul cu care nu mă pot obişnui şi pe care îl găsesc în continuare insuportabil: folosirea lui şi după adverbul de comparaţie ca, în structuri non-comparative - de obicei în elemente predicative suplimentare indicând o calitate ("lucrează ca şi medic"). Criticată de multe ori, construcţia nu se extinde - dar nici nu dispare. Nu mi se pare, oricum, că în acest caz repetarea ar duce la obişnuinţă, făcînd abaterea suportabilă. Deşi în principiu îmbinările fixe nu trebuie să fie logice (uzul prepoziţiilor, de pildă, e specific fiecărei limbi; faptul că prepoziţia compusă de către s-a specializat pentru complementul de agent se dispensează de justificări semantice), în acest caz lipsa de adecvare e prea evidentă. Poate că iritantă este chiar mania actuală a evitării cu orice preţ a cacofoniei. Pînă să devină o problemă stilistică vitală, cacofonia apărea la mai toţi autorii importanţi. Evitarea ei nu e de altfel o normă retorică atemporală şi internaţională; la noi, durează doar de cîteva generaţii, şi-a inventat între timp reguli şi excepţii ferme, dar ar putea să şi dispară la un moment dat. E de altfel abuzivă (şi bazată pe o etimologie populară) reducerea cacofoniei la un singur tip de asociere sonoră, evocatoare a cîtorva cuvinte tabuizate. Supărătoare e desigur lipsa de motivaţie semantică a "soluţiei": adverbul şi "de asemenea" nu e un simplu cuvînt de umplutură, ci modifică întotdeauna sensul enunţului în care apare. Chiar în structurile comparative, unde ca poate fi substituit de secvenţa ca şi, echivalenţa nu e perfectă: ca şi presupune sau subliniază ideea de suplimentare, de repe