Pe 10 iulie 1941, celor 1600 de evrei din comuna poloneză Jedwabne li s-a cerut să se adune în piaţă, pe motivul participării la curăţenie. Vecini ai lor, catolici polonezi, unii veniţI chiar din satele din jur, păzeau cîmpurile şi ieşirile din localitate şi verificau casele ca să fie siguri că nimeni nu fuge sau nu se ascunde. Sub privirile cîtorva jandarmi germani, a căror intervenţie s-a limitat la a face fotografii, o parte din bărbaţii, femeile şi copiii evrei au fost ucişi cu pietre, prin decapitare, cu topoare sau cuţite; realizînd că nu-i pot omorî pe toţi într-o singură zi cu mijloace atît de primitive, asasinii i-au împins pe evreii rămaşi, cu bîtele, pînă în hambarul unui consătean, i-au închis înăuntru, au turnat gaz pe pereţii exteriori şi le-au dat foc. Cadavrele au stat trei zile sub cerul liber, fiindcă ucigaşilor le era scîrbă să le-ngroape. Din toată populaţia evreiască din Jedwabne, au supravieţuit războiului 12 oameni, şapte dintre ei fiind adăpostiţi de nişte fermieri catolici care au trebuit să părăsească regiunea după război de frica represaliilor partizanilor antisemiţi.

Pornind de la acest pogrom, al unor ţărani asupra propriilor lor vecini, cu care trăiau de generaţii în pace, politologul Jan Gross, profesor la New York University, pune în discuţie însuşi constructul identitar al Poloniei postbelice, al cărui nucleu de rezistenţă îl constituie rolul de eternă victimă a naţiunii, de-a lungul întregii sale istorii. Cartea, intitulată Vecini, a declanşat discuţii aprinse în societatea poloneză şi chiar peste continente (culminînd cu schimbul de scrisori dintre Leon Wieseltier şi Adam Michnik, apărut în The New Republic şi publicat deja în româneşte), ea reclamînd în fapt o redefinire a responsabilităţii colective. Şi aceasta în condiţiile în care în memoria colectivă masacrul din pădurea Katyn e în continuare atribuit germani