Invitarea ţărişoarei de a mărşălui în ritmuri natoiste a creat pe portativul analiştilor politici o bruscă şi întemeiată sincopă: din moment ce ungurii nu mai reprezintă o ameninţare, ce se va întâmpla cu voturile extremiştilor? Cu cine vor fredona apucaţii care data trecută au valsat pe maneaua vadimistă sau pe csárdás-ul tökes-ian? Eşua-vor ei la pieptul doinitor al pesedeilor ori se vor orienta către valsul transpus pe rap al piticei opoziţii de dreapta? Am căzut, pentru o clipă, dar nu mai mult, în această ademenitoare capcană.

Spun "capcană" pentru că, de regulă, realitatea urmează evenimentele, şi nu invers. Va trece multă apă pe malurile Someşului şi Dâmboviţei până când guriştii cotropiţi de ură îşi vor pierde auditoriul. Un auditoriu nu întotdeauna naiv. Adesea e şi ticălos, şi bolnav, şi intoxicat de cucuta xenofobiei şi de balele nesimţirii. Aşa cum liderii extrem-naţionalişti sunt o combinaţie de ură sinceră, dezaxare psihică şi interes politic, sprijinitorii lor sunt dominaţi, în oglindă, cam de aceleaşi gingaşe sentimente faţă de semeni.

Lepra naţionalismului nu va dispărea cu una, cu două, ba chiar sunt semne că dă lăstari şi în ţări civilizate, unde o astfel de boală părea eradicată o dată cu variola, malnutriţia şi oftica. N-ar fi exclus ca puseurile naţionaliste din Occident să constituie reacţii paradoxale la agresivitatea corectitudinii politice, ideologia extrem-stângistă care a confiscat toleranţa, bunacreştere, inteligenţa convieţuirii sociale, transformându-le în armă ideologică. în fond, e mai uşor să gargariseşti prin nesfârşite seminarii internaţionale, decât să trudeşti în bibliotecă. E mai uşor să papagaliceşti lozinci decât să te confrunţi cu autori mai valoroşi decât tine. Şi atunci, pentru a face o apă şi-un pământ, nu-ţi rămâne decât să spui că, în fond, nici de capul lui Shakespeare nu e mare lucru,