Vin de la Gaudeamus acasă, pe la şapte seara, bucuroasă de achiziţii şi găsesc uşa smulsă din toc, iar înăuntru - toate lucrurile din dulapuri şi sertare de-a valma pe jos. Manuscrise amestecate cu lenjerie şi medicamente, clasorul cu poze de scriitori, adunate de mulţi ani pentru revistă, răsturnat şi călcat în picioare, acte printre cămăşi şi ciorapi, colecţia de pixuri şi creioane împrăştiată peste tot şi scrîşnind sub paşi. Doar camera juniorului, care arată întotdeauna ca scotocită de hoţi, avea aspectul ei obişnuit. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să alertez telefonic bărbaţii familiei. Cum ştiam din filmele cu scene de violenţă de durată şi intensitate medie că în asemenea cazuri n-ai voie să atingi nimic, am stat proţap în mijlocul casei şi am încercat să văd ce lipseşte. Cărţile, televizorul, computerul, tablourile erau. Totuşi se simţea o absenţă majoră. Motanul. L-am strigat, l-am pis-pisăit, nimic. Călcînd din nou peste iubitele-mi pixuri, am luat din bucătărie cutia de whiskas şi am început să o zornăi. Fără efect. Ceea ce însemna că animalul meu de companie e fie mort, fie s-a speriat şi a fugit, fie a fost răpit. Cînd au sosit Seniorul şi Juniorul, care anunţaseră deja poliţia, stăteam în mijlocul harababurii şi zornăiam cutia. Au crezut că am înnebunit. Pixurile de plastic se spărgeau sub ghetele lor şi s-au făcut ţăndări mai mici cînd a apărut şi echipa de poliţişti - un şef blazat şi doi tineri care s-au apucat să fotografieze şi să dea cu praf pentru amprente peste tot. Deasupra unui teanc de pijamale şi prosoape se vedea portretul lui Kant puţin şifonat alături de o cupă spartă din care curseseră nasturii desperecheaţi. Frumoasă poză o fi ieşit.

Curînd s-a constatat că hoţii luaseră plicul cu premiul meu de la Asociaţia Scriitorilor, cutia în care ţineam sumele prinse ordonat cu o clamă şi cîte un bileţel pe care scria î