Î n fiecare dimineaţă soţia croitorului, brunetă, trupeşă, cu faţa buzată, ochioasă, îşi duce vaca (superbă!) de lanţ, la păscut, pe un cîmp aflat în spatele casei unde locuiesc. Împreună par invincibile, scăpate pe şest din mit. Nici un bărbat, nici un taur nu le-ar putea stăpîni. Doar un Zeu, doar un Minotaur! Separate devin terestre: vaca se balegă în mijlocul drumului prăfos, cu ochii lipiţi de muşte umflate, soţia croitorului îşi scarpină subsuoara flocoasă şi scuipă împrăştiat! Mă retrag în camera enormă şi mă consolez băgînd un pai în spuma de săpun, lansînd în aerul încăperii baloane mirifice ce-şi sparg iluzia în pete informe pe covorul oltenesc, ţesut meticulos cu lăcrămioare şi trandafiri.

În adolescenţă, în tinereţe (dar cum poţi să desparţi în felii, ca pe un tort, viaţa?), manuscrisul, rapid sau chinuit, cu ştersături, cu amănunte adăugate pe margini, neavînd nici o legătură cu mijlocul, cu miezul paginii, fila plină de litere, de desene, de pete de cafea, foaia, dreptunghiul de hîrtie, "obiectul" creat astfel, îmi cădea cu tronc, mă îndrăgosteam de dînsul. Da, atunci manuscrisul se transforma într-un "corp" iubit. Dormeam cu el în pat! Motanul siamez (Scămoşilă), gelos, de cîte ori doream să acopăr cu grafit o nouă coală albă, se aşeza deasupra, torcea fericit că mi-a tras clapa, mi-a suflat, mi-a spulberat amorul Îl păcăleam, retrăgîndu-mă în bucătărioară, mîgzălind cu creionul, în genunchi, şerveţele întinse lasciv pe taburet! Versurile cele mai reuşite s-au închegat pe furiş, ascunzîndu-mă de oameni şi de animale, plantele nu-mi agresau "opera"! Dimpotrivă, un măr, o pară căzută-n cap, în grădina din dosul magaziei, îmi electrizau creierii, mîna trebuia să fugă, să ţină pasul (!!!) cu derularea fulgerătoare a cuvintelor, nu reuşeam să le fixez, pierdeam, cred, esenţialul.

Î n fiecare dimineaţă soţia croitorului, brunetă, tr