Pe una din colinele ce înconjoară metropola suavă Stuttgart se înalţă un castel baroc, în mijlocul unui parc natural ale cărui alei sfîrşesc în pădurile din jur. Traseul călătorului ce ia autobuzul de la gară pentru a ajunge, după o bună jumătate de oră de drum, pe platoul unde se desfăşoară semicircular castelul şi acareturile sale - culminează cu un peisaj înrudit cu decorurile unui film de epocă, eventual de capă şi spadă dar şi de plăceri cinegetice şi mondene, care ne trimit cu gîndul la tablourile unui Watteau, la scene în care aparenta veselie a nobililor convivi la serbările pastorale şi cîmpeneşti sunt umbrite de o vagă melancolie. Sentimentul este real în plină toamnă cînd am poposit pentru scurtă vreme în acest loc ales.

De ce ales? Explicaţiile sunt mai multe şi toate, demne de atenţie. Aici fiinţează în sensul renascentist al cuvîntului o Academie: o casă de creaţie de felul centrului "Cité Internationale des Arts" din Paris, a "Casei Bethania" din Berlin sau a coloniei de artişti din Worpswede... o academie ca spaţiu ideal de creaţie, de dezbateri şi schimburi de idei şi experienţe, concepută şi ca un focar de răspîndire a unui anumit tip de cunoaştere în afara instituţiilor tradiţionale, convenţionale. Modelul generic al Academiei de la Schloss Solitude îl oferă "Academia Fiorentina", fondată în 1540, un tip de academie care nu deţine însă funcţii normative, aşa cum îndeobşte se întîmplă în cazul academiilor naţionale sau chiar internaţionale.

Academia "Schloss Solitude" despre care deja mai demult mi-a fost dat să citesc şi să aud, numai de bine, urmează mai degrabă modelul coloniilor de artişti, fiinţînd în baza voinţei unor persoane particulare şi nu neapărat a decretelor oficiale.

Edificat în timpul absolutismului, în stilul arhitectonic al barocului tîrziu, din iniţiativa prinţului Carl Eugen, între