Încîntătoare sînt orhideele! Nimeni nu contestă. Dar nu rezistă la roua şi bruma tufănelelor noastre", scria Cezar Petrescu prin anii '30, cu înverşunare metaforică împotriva "transplanturilor" artificiale ce ar fi pus literatura română în imposibilitatea de "a lega vreun rod". Fără rădăcini în pămîntul natal, răsucit după cum bate moda occidentului, autenticul românesc ar fi supus, fatalmente, desfigurării. Vizibilă cu ochiul liber, poziţia "antimodernistă" a lui Cezar Petrescu (născut la 1 decembrie 1892) nu-i poate asigura certificatul de bună orientare artistică din partea criticilor cu autoritate ai vremii. Chiar de la debut sînt detectate influenţe sadoveniene indubitabile. Şi, deşi Scrisorile unui răzeş se sting mai degrabă în ecoul tîrziu al modelului A. Daudet cu ale sale Lettres de mon moulin, icoana autohtonă de veşnică pomenire cezarpetresciană rămîne Sadoveanu. Încarcerat pe viaţă şi pe posteritate în formule critice generatoare de disconfort în ierarhizarea valorilor interbelice, Cezar Petrescu este nevoit să-şi încadreze uriaşa Cronică românească a secolului XX în grila strîmtă a rezistentelor etichetări: "întîrziat epigon al semănătorismului", "antimodernist", "emul sadovenian". Se apără, copilăreşte, cu scutul teoriilor lui O. Spengler pe care le deformează involuntar în propriile-i oglinzi de circ, purtate demonstrativ prin labirintul "oraşului cosmopolit" cu oameni dezrădăcinaţi pe care metropola "îi atrage şi îi suge". Aflat la un pas de expresionism, Cezar Petrescu nu posedă aparatul aperceptiv necesar potenţării expresivităţii şi ratează ieşirea din îngustul cerc obsesional al diferitelor medii, tratate mai degrabă în manieră sociologică. Dar tocmai aici se înregistrează un punct forte al demersului său scriitoricesc, constînd în uşurinţa, în lejeritatea (fie ea, din păcate, şi una de substanţă) cu care trece de la sat, "rodul pămîntului",