George Bacovia (1987) este ultima carte tipărită de Mircea Scarlat, unul dintre cei mai importanţi critici ai generaţiei '80, stins mult înainte de vreme; cartea a trecut aproape neobservată de critica de întîmpinare - autorul dispăruse! -, celelalte cărţi tipărite pînă atunci - Introducere în opera lui Miron Costin (1976), Ion Barbu. Poezie şi deziderat (1981) şi, mai ales, cele două volume din Istoria poeziei româneşti (1982; 1984) - plasînd acest excepţional Bacovia într-o nemeritată umbră: cu atît mai mult cu cît multă lume foloseşte cartea lui Mircea Scarlat şi prea puţini se mai obosesc s-o citeze, fie şi la "bibliografia generală". Deşi despre Bacovia s-a scris poate mai mult decît despre oricare alt poet din perioada modernă a literaturii noastre, lirica sa înşelînd adesea prin iluzia "accesibilităţii", poetul continuă să rămînă încă "necunoscut"; se întîmplă cu Bacovia ceea ce s-a întîmplat cu Eminescu: exegezele critice au creat, în timp, o sumă de clişee care s-au dovedit (şi se dovedesc încă!) deosebit de rezistente, pătrunzînd în istorii literare şi manuale şcolare (alternative, desigur), dobîndind o nemeritată notorietate şi, ceea ce e mai grav, dirijînd receptarea operei pe piste false: aşa s-a întîmplat cu încercările de interpretare a lui Eminescu prin prisma teoriilor din fizica nucleară sau din matematicile superioare (protocronismul, bată-l vina!) şi aşa se întîmplă cu Bacovia care nu are deocamdată "fizicienii" lui, dar despre care toată lumea ştie că este "simbolist", "decadent", "monocord", poetul toamnei, al tîrgului de provincie şi al plumbului. Intrată în sfera de interese a noii critici, opera lui Bacovia îşi recuperează încet dar sigur propria sa esenţă, devine "a noastră", depăşind pragul atît de greu de trecut al clişeelor critice, o mare importanţă în acest proces avînd cartea lui Mircea Scarlat (urmată de aceea a lui Ion Simuţ),