Există două perioade pe an cînd avem parte de o inflaţie de festivaluri, de teme şi, nu în ultimul rînd, de premii. Fiecare festival de teatru acuză anii lungi de tradiţie şi pătrunderea în conştiinţa spectatorilor unui oraş. Primăvara, în succesiune sau suprapunere pot enumera: Festivalul de la Sibiu, Piatra-Neamţ (dacă nu cumva actualul director Nicoară - şi cel de pînă în 1989 - nu l-a suspendat), Sfîntu Gheorghe. Toamna - cel de la Timişoara - mai nou şi cu premii - Arad, Tîrgu-Mureş, Braşov, urmate de Festivalul Naţional şi, din doi în doi ani, de Festivalul Teatrelor Naţionale de la Cluj-Napoca. Mă întreb şi acum dacă aceste prea numeroase festivaluri îşi au cu adevărat rostul şi dacă prezintă, dacă pun în pagină, realitatea teatrală. Mi se pare că această efervescenţă se opune drastic mişcării noastre teatrale în picaj, cuprinsă de sărăcie artistică şi de lipsa expresivităţii. Spectacolele majore sînt tot mai rare. Masa specolelor bune, corecte se reduce, şi ea, simţitor. De multe ori, un festival ţine locul turneelor, prilejuri cu care un spectacol circulă prin ţară şi poate fi văzut în altă parte decît în locul de baştină. Nimic mai mult. Dacă succesul scontat nu se manifestă imediat, atunci sînt invocate motivele tehnice, scena care diferă, decorul care nu intră ş.a.m.d. Cîţi se preocupă însă de adaptarea unui spectacol la un alt spaţiu de joc pentru ca să fie eliminată orice formă disturbatoare? Din ce în ce mai puţini. În fine, mi-am propus ca în paginile acestui număr să discut despre ceea ce înseamnă în România un festival naţional de teatru şi, concret, cum a arătat şi s-a desfăşurat ediţia de anul acesta, a douăsprezecea.
Am crezut, multă vreme, că Festivalul Naţional de Teatru I. L. Caragiale 2002 nu se va ţine. Cu nici o lună înainte de 30 noiembrie, data deschiderii, nu circula nici-o veste cu privire la selecţie, la program, la
