La nouă dimineaţa,

E Arctica.

Sylvia Plath

La unul din poli pe catedrale de gheţari

unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali

papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri

acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât

poate fi reprodus şi aici -

(pe creasta unui nor - semiluna

ca o focă de foc

pe vârful aisbergului din tărâmurile unde

exoticile noastre dorinţi

se întretaie cu recea

realitate) - de fapt trecuta şi prezenta zămislire

întâmplându-se la Neptun în dreptul vilei Stancu unde

marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi

întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă

alge şi meduze lentiloforme

lunecoase simpatico-greţoase

uneori îngogoşate în placente de petrol suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele

zise suprarealiste

comentate de veleitari cu ochii încercănaţi împupilaţi ca un olimbic dedublat al oboselii şi posibil

începutului bolii de rinichi

şi atunci şi acum mirându-mă cum iată

toatele se leagă în lumea aceasta dacă

liantul este reţeaua liberală a poeziei în care

sensurile circulă în toate sensurile până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care

în rochie albă cu trenă lungă şi tul transparent

e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ

(exact: ca într-o pictură de Chagall)

e unul din poeţii români sinucigaşi ambii

cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor

altarelor reci precum scria

condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care

în loc să traverseze Styxul traversează

Oceanul Îngheţat de Nord.

A