De necrezut, dar Ovidiu Bălan a împlinit 60 de ani. Vârstă care, în cazul de faţă, reprezintă ea însăşi o virtute, graţie multor altor virtuţi adunate de dirijorul băcăuan de-a lungul timpului. Şi nu acele virtuţi (ca medaliile cu două feţe), zadarnice şi uşuratice, a căror suflet este reclama lor, ori care cerşesc susţinere din partea admiratorilor, ci pe acelea aidoma unor torţe, ce luminează deopotrivă pe cel ce le poartă şi pe cei ce le privesc. Mai presus de orice, Ovidiu Bălan crede în muzică pentru că altfel, pur şi simplu, nu ar putea-o face. Muzica nu este doar mijlocul realizării artistice, ci şi testimoniul existenţei sale individuale. O existenţă de restitutor aflat mai tot timpul în arenă, într-o competiţie pe care nu îşi propune să o câştige, dar nici nu poate să o piardă; tocmai de aceea o întreţine ca pe o datină, ce nu se cade a fi abandonată. Mai ales că, dirijorul de orchestră este, ca şi căpitanul de navă: primul care se îmbarcă şi ultimul care debarcă. Iar Ovidiu Bălan s-a îmbarcat pe corabia lui cu pânze sonore nu ca un comandant intransigent şi nici infailibil, ci ca un matelot îndrăgostit de întinderile pe care le străbate. Relaţia lui cu muzica este una erotică. Pentru el actul interpretativ reprezintă destinaţia unui pelerinaj perpetuu către fiinţa iubită. Ovidiu Bălan nu este dirijorul care, sub domnia orgoliului, să corupă şi să seducă opera muzicală la modul expert, dar frivol şi accidental, ci, dimpotrivă, se dovedeşte a fi şeful de orchestră teribil de îndrăgostit de marea muzică, pe care o divinizează, considerând-o drept vehicul al unei ascensio la capătul căreia pândeşte perfecţiunea. L-am cunoscut pe vremea când, ca un ţânc într-ale muzicii, eram fascinat de vulcanicu-i temperament, ce avea darul să prefacă substanţa sonoră în materie incandescentă. Un vulcan ce nu s-a stins nici astăzi. Mai mult, el parcă erupe cu şi mai mare