Recent, un prieten din capitala mi-a propus sa lucram la editarea unei reviste de "cultura urbana", publicatie exclusiv dedicata adolescentilor. Un subiect atat de sensibil promitea, desigur, multe discutii abrupte, asa ca veni pana aici, ca sa ne usuram sarcina. Dupa cateva ore aveam vreo paispe reviste distincte, fara sa stim daca merita, totusi, sa ne inhamam la vreuna de ele: largisem zoom-ul in asemenea hal incat ne aflam, acum, mai departe decat ajunsesem prin telefon. Ne-am despartit cu usoara amaraciune, promitandu-ne sa ne ocupam fiecare de hornul propriului acoperis pana la urmatoarea intalnire. In ce ma priveste m-am caznit, inainte de toate, sa ignor toate "cuceririle" mele recente, sa ma intorc in timp, la anii aceia, sa-mi amintesc cum imi fumega hornul pe-atunci. Si asta asa, mai mult ca o chestie de atmosfera, ca vedere din aerostat ce n-avea, oricum, sa ma duca la vreo concluzie: inainte de alte chestiuni de continut sau structura, ma interesa sa verific cum ar interactiona mandretea mea de ego de-acum cu celalalt Eu, ratacit prin liceu. Ma incerca banuiala ca nu m-as fi putut recunoaste, ca cel de atunci ar fi vazut si in mine un allien, doar un Celalalt, anonim, varat la gramada cu alti ilustri straini: profi, sefuleti, dictatori, agresori, imbecili, ratati, smecherasi, atenuati, oportunisti, resemnati, corupti, obositi sau alienati. Pana nu rezolvam aceasta problema interna, "de imagine", n-aveam sa misc nici un deget spre proiectul acela, macar ca sa nu devenin mai stupid decat sunt deja. Cum naiba vedeam lucrurile atunci si de ce nu le-as putea vedea iar asa? Mi-am cotrobait mintea, incercand sa descopar, prin debarale, lucruri si chipuri care-au rezistat pana azi. Ce ciudat! Afli despre tine o multime de detalii, senzationale sau dureroase, iar despre altii doar cheaguri marunte, cioburi ale unor afecte pe care, odata stinse vremurile de dardai