Am avut vreo surpriză văzîndu-mi dosarele? Nu prea. Dar mi s-au confirmat ipotezele, devenite convingeri, legate de Securitate-SRI, despre care am mai scris. Mi s-au oferit noi dovezi care justifică "tezele" mele (nu neapărat originale). Pe scurt, şi inevitabil simplificat: 1. Spre deosebire de KGB şi ceilalţi "fraţi", Securitatea (mai exact cea de după 1968) nu era atît (doar) "braţul armat al partidului, al dictatorului", ci şi factor de decizie, de influenţă politică. Cea mai evidentă dovadă este prigonirea "transcendentalilor". Cine a citit cu atenţie dosarul, recent apărut, vede clar scopul acţiunii. Intelectualii prigoniţi nu sînt ţinta principală a acţiunii, ţinta este secţia ideologică a partidului, cîteva ministere. Scopul - să se dovedească familiei Ceauşescu că nu poate avea încredere decît în Secu, cei amintiţi (miniştri, şefi cu propaganda) sînt "lipsiţi de vigilenţă", prea "liberali". Pe de o parte doreau (şi au obţinut) mai multă putere, împingînd regimul spre o intoleranţă sporită. Aici poate fi încadrată lupta între Săptămîna şi România literară, o rivalitate între o variantă un pic mai deschisă şi cea complet intolerantă naţional-stalinistă. În spatele lui Barbu-Vadim (viitorul PRM) era ramura dură a Secu. 2. Continuitatea dintre Secu şi SRI e mult mai puternică decît pretind "tovarăşii SRI-işti, foşti Securişti care "nu făceau poliţie politică". Nu e clar, totuşi, ce făceau în afara politicii? Luptau împotiva hoţilor de buzunar? Nu. A, da, spionau, ceea ce se admite într-o ţară democratică. Bun. Dar principala lor preocupare pe plan extern nu era să zicem furtul secretelor militare, tehnologice, ci hărţuirea (uneori uciderea) celor din emigraţie, celor ce lucrau la Europa Liberă. Apoi unii se laudă că aveau doar misiuni pe linia antiteroristă. Dar, din cîte ştiu, în epoca aceea Carlos şi tovarăşii lui erau "amici" cu "noi". Deci nu prea