Ceea ce deosebeşte situaţia din România de cea din alte ţări unde a funcţionat un regim totalitar nu este doar haosul moral creat de scurgerea parţială a informaţiilor despre istoria recentă, ci şi consecventa rezistenţă a autorităţilor în faţa solicitărilor de acces la documente. Mărturiile şi opiniile din acest număr, haotice ca un dosar de Securitate incomplet, şi-au propus să sugereze că ignoranţa creează doar aparenţa consensului. Dosarele Securităţii sînt partea vizibilă a unei hărţuieli de gherilă între deţinătorii cheilor de la arhivele de toate felurile şi cei interesaţi să le consulte. "Obliterarea istoriei", cum scria Kundera, continuă, şi armele folosite de memorie în lupta ei cu uitarea par uneori lipsite de eficienţă, pentru că aceia care stăpînesc trecutul se prezintă în ochii majorităţii drept creatorii liniştii din prezent şi ai luminii din viitor. În legea de condamnare a acţiunilor de poliţie politică ale Securităţii din România şi în regulamentul instituţiei care urma să facă publice numele celor care au practicat-o şi să asigure accesul cetăţenilor la propriile dosare au fost incluse - probabil, nu fără intenţie - definiţii atît de confuze şi prevederi atît de vagi încît preocuparea pentru crimele istoriei recente a devenit o obsesie marginală, o hărţuială între persoanele care vin la serviciu şi cele care chiulesc. În faţa "imenselor sarcini" de asigurare a unei economii funcţionale de piaţă şi a consolidării statului de drept, autorităţile nu vor să se încurce în publicarea de nume şi în discutarea unor delicte, majoritatea prescrise. Poate că oficialii NATO şi cei din UE nu realizează - ei n-au trăit comunismul şi teama de turnători, umilinţa fricii şi paralizia

minţii -, dar eficienţa democraţiei depinde în bună măsură de capacitatea societăţii de a privi în ochi adevărul despre trecut. Apatia societăţii civile şi indiferenţa cet