După eşecul electoral din aprilie, stînga franceză răsuflă greu în căutarea unui nou echilibru. Oricît de vinovaţi ar fi oamenii, tacticile lor greşite, gafele şi scăpările lor, este evident că în faţa unei drepte unite, pluralismul alianţei fragile a stîngii nu face decît să risipească în loc să coaguleze sentimentele şi opţiunile electoratului. Diferenţele între comunişti şi Verzi, între aceştia şi socialişti, între socialiştii pro şi antieuropeni, pro şi antimondializare au precumpănit în mesajul electoral şi răvăşesc acum ordinea de bătaie în opoziţie. La recentele manifestaţii care au însoţit greva lucrătorilor din serviciile publice, trei foşti miniştri socialişti au venit să-şi arate solidaritatea cu revendicările alegătorilor lor potenţiali: au fost huiduiţi, izolaţi şi, în cele din urmă, goniţi. E puţin probabil ca data viitoare vreun demnitar să mai încerce să profite de "rînduri, rînduri muncitorii". Mîndria guvernării socialiste, programul social - săptămîna de lucru de 35 de ore, slujbe speciale pentru tineri ş.a - este treptat anulat de legi noi, fără a trezi revolte majore. În atmosfera rarefiată a dezbaterilor ideologice se discută dacă PS trebuie să-şi radicalizeze mesajul de stînga, recîştigîndu-şi astfel simpatia militanţilor şi voturile care s-au risipit spre candidaţii exotici, sau să-şi definească mai bine mesajul centrist, insistînd asupra diferenţierii faţă de dreapta: cei fermecaţi de programul centrist au preferat oferta de dreapta, cu personalităţile ei mai bine conturate, în faţa unor oameni care încercau, nu destul de abil, să-şi pună de acord convingerile cu discursul. Ceea ce nu s-a întîmplat în tabăra adversă: preocuparea pentru siguranţa cetăţeanului, socotită a fi serios periclitată, a fost prezentă în promisiunile dreptei şi - mai important - este vizibilă în acţiunile ei. Vedeta politicii franceze, Nicolas Sarkozy, ministr