Urmăresc cu oarecare deznădejde discuţiile, declaraţiile şi scandalurile din jurul CNSAS. În fond, acest organism reprezintă şansa noastră de a ne confrunta lucid trecutul, de a separa apele binelui de mocirla răului, de a ne cunoaşte, de a marca diferenţe. Din motive mai mult sau mai puţin psihanalizabile, cei mai mulţi nu au vrut să fructificăm această şansă. Acum vedem cît de puţini au vrut, cu adevărat, ca o instituţie precum CNSAS să-şi facă treaba. Felul în care ratăm această şansă este ruşinos în plan uman şi dezamăgitor pentru oricine iubeşte România. Un popor demn, puternic, sigur pe sine este un popor care ştie să facă din raportarea la propriu-i trecut un exerciţiu etic. Germania este o ţară cu adevărat puternică pentru că îşi cere scuze de o jumătate de secol încoace pentru cel de-al doilea război mondial şi pentru felul în care a ştiut să rezolve problema dosarelor STASI. SUA sînt o naţiune puternică pentru că au tăria să-şi ceară scuze public pentru Hiroşima şi pentru că, la ei acasă, ţin vie obsesia vinovăţiilor vietnameze. Nimeni nu este fără de păcat. Orice ţară a trecut prin momente istorice ruşinoase, iar în Europa nu există nici măcar o naţiune care să nu fi fost guvernată, la un moment dat, de impostori sau criminali. Istoria pe bătrînul nostru continent conţine atît de multă mizerie, încît nimeni nu este neatins. Eşecul CNSAS - sper să am posibilitatea să explic, în viitoarele Dileme, de ce cred că CNSAS a eşuat - este cea mai bună dovadă că nu sîntem în stare să ne privim în oglindă, că sîntem fragili în aparenţa noastră ridicol-voinicească, că trecutul ne enervează în loc să ne educe. România nu ştie să se împace, matur, cu propriile-i păcate. Acum, privind în urmă, am sentimentul că, în afara cîtorva idealişti, nimeni nu a crezut niciodată cu adevărat în proiectul CNSAS. De cîtăva vreme, e limpede că nici măcar toţi membrii Consiliului