Duminică, după ora prînzului, pe un frig de poveste, drumul spre Galaţi (intrarea dinspre Buzău) curgea lin pe sub fulgii anemici, paralel cu digul Dunării - spre care se întindea lunca, placată cu marmura gheţii acolo unde în toamnă a intrat apa printre sălcii. E un peşte de zile mari prin bălţile astea, îmi spune şoferul privind atent în oglinda retrovizoare. În articolul la care citeam cam de cînd ieşisem din Brăila nu era vorba nici despre iarnă şi nici despre peşte - ci despre industria muzicii*. Istoria este ciclică, crede autorul. A fost o vreme în care, în America, Hemingway avea statut de rock-star, cînd John Steinbeck era un Bruce Springsteen al literaturii, cînd Jerome D. Salinger era un fel de Kurt Cobain, iar Norman Mailer, cu a sa "nevroză socială", era - evident - Eminem. O vreme în care - adaug - Marilyn Monroe (divorţată de baseball-istul DiMaggio) se căsătorea cu dramaturgul Arthur Miller şi nimeni nu se mira foarte tare. Ultimii ani '50 au adus ruptura: stelele rock and roll-ului i-au învins pe ficţionari, devenind cronicarii cei mai populari ai modului de viaţă american - iar industria muzicii a depăşit industria cărţii şi i-a preluat din mers rolul de motor al culturii de masă. Există şi un responsabil: radioul (sau doi: şi Elvis Presley). Cum spune Wolff, radioul şi rock'n'roll-ul au alcătuit cea mai remarcabilă relaţie simbiotică a media în epoca modernă. La începutul anilor '60, pe teritoriul Statelor Unite se aflau 5.133 de proprietari de posturi de radio, fiecare stăpîn peste politica sa de programe - majoritatea girînd afaceri locale, precum staţia pe undele căreia a debutat Elvis. În 1996, Congresul american a înlăturat ideea de monopol în domeniu şi repede s-a ajuns ca, azi, un singur trust să controleze peste 1.200 de posturi şi să producă vedete prin reclamă concertată - Britney Spears, de exemplu. În anii '60, radioul dădea muzi