Una peste alta, anul 2002 s-a încheiat pentru români nesperat de bine. Invitaţia de aderare la N.A.T.O., stabilirea calendarului ferm pentru intrarea în Uniunea Europeană erau succese de negândit în urmă cu doi ani. Saltul e uluitor şi, în egală măsură, suprarealist. Să-i vezi pe Iliescu şi Năstase primind coroniţele de premiant merită toţi banii: cine nu-şi mai aduce aminte cum, prin 1998-1999, pro-europenii fanatici de azi debordau de ură faţă de Occident? Dacă mai era nevoie de vreo dovadă că între interesul public şi cel de castă politicienii români sunt gata să sacrifice ţara, iat-o, în întreaga ei splendoare.

Dar anul 2002 se încheie, în ciuda acestor succese, sau poate datorită lor, sinistru. Se încheie cu imaginea cutremurătoare a unui intelectual, a plasticianului Dan Erceanu, directorul Bibliotecii Naţionale, încătuşat. Adus la poliţie precum un criminal primejdios, anchetat ca în vremile de aur ale lui Nicolski şi Drăghici - doar-doar vor scoate de la el vreo informaţie pe baza căreia să fie ulterior acuzat -, dl. Erceanu întrupează distanţa la care ne aflăm de lumea civilizată. Asasinii din decembrie '89 îşi fac în linişte mendrele, hoţii şi pungaşii de calibru mondial se lăfăie în vile, aranjorii din guvern nu sunt atinşi nici cu o floare, ba chiar sunt decoraţi cu importante medalii străine (ruşine lor şi ruşine mărunţilor funcţionari diplomatici ce se dedau la asemenea jocuri murdare!), iar dl. Erceanu e ridicat ca un colet şi, cu lampa în ochi, obligat să-şi facă biografia în faţa neo-călăilor de la poliţie.

Cu vântul occidental bătând puternic în pupa, pe de o parte, cu dispariţia oricărei voci critice, pe de alta, pesedii îşi dau fără ruşine arama pe faţă. După ce-au prăduit tot ce se putea prădui, au trecut la amuţirea adversarilor reali sau imaginari. Puterea năstăsiotă nu se împiedică în amănunte precum drepturile omului