Am fost la Târgul de carte. Puzderie de titluri, care de care mai apetisante ori, dimpotrivă, mai indigeste. Cu multe am intrat într-un fel de complicitate: ne-am făcut cu ochiul, ne-am zâmbit reciproc, am flirtat. Cu puţine însă mi-am îngăduit să merg acasă. Şi nu că aş fi misogin sau sărăntoc, dar a deschide o carte e ca şi cum ai dezbrăca o femeie. Iar a o citi înseamnă să o iubeşti (cu sau fără patimă). Or, e cel puţin un act de teribilism juvenil să iubeşti mai multe femei deodată. Femeia şi cartea sunt monopoluri ale memoriei: prima ne aminteşte de naşterea lumii; a doua - de modulaţiile acestei lumi. Ambele îţi desfată sau năclăiesc sufletul, îţi dezleagă sau încorsetează gândul, îţi rafinează sau întinează gustul, în sfârşit, îţi dăruiesc ori confiscă prietenia. Plimbându-mă printre standurile ticsite ale Târgului, am simţit cum cărţile, cuvioase şi smerite, alcătuiesc o întreagă naţiune, însufleţită de acelaşi sentiment şi anume: de supravieţuire. Iar dacă editorii o perpetuează fizic, cititorii sunt singurii în stare să o reproducă moral. Ca orice naţiune, şi cea a cărţilor e constituită pe ideea de solidaritate, dar şi pe suma sacrificiilor ce s-au săvârşit, precum şi a celor ce va să vină. A impune însă unei naţiuni sacrificii arbitrare, gratuite reprezintă o gravă lezare a independenţei şi integrităţii ei funciare. Jertfa devine astfel un vestigiu al mutilărilor sălbatice, făcând parte din acel vechi şi nefast cult al nepăsării, ce lasă în urmă mult mai multe victime decât eroi. Sacrificiul pogoară în sacrilegiu. Iar nepăsarea răneşte adânc trupul armonios al naţiunii, care poate ajunge lesne infirmă, defectivă. Din nepăsare, comiţându-se astfel un sacrilegiu, cartea muzicală a fost la Târgul Gaudeamus sublimă, dar absenţa (aproape) cu desăvârşire. Doar câteva volume (de umplutură?) răzleţite pe tejghele, ascunse privirilor de tot felul, de parcă a