Traducerea poveştilor, alunecă adeseori spre adaptare, repovestire, rescriere, joc, păstrînd parcă înăuntrul acestui proces complicat de trecere dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta, ceva din fenomenul perpetuării şi circulaţiei lor, fiindcă uneori povestea este încă simţită, cum spune undeva traducătoarea Henriette Michaud, ca o operă colectivă la care traducătorul este şi el asociat.
Vom vedea în cele ce urmează cît de nuanţată şi aproape contradictorie este atitudinea lui Caragiale în momentul în care el face adaptări şi imitaţii, "traducţii", traduceri libere, între care şi transpunerea în româneşte a unei poveşti de Perrault.
E greu de spus cu certitudine care este prima traducere a lui Perrault în limba română; în schimb, putem afirma cu certitudine că în momentul în care apar primele traduceri păstrate şi repertoriate de Biblioteca Naţională din Poveştile Mamei Mele Gîsca, poveştile "cu căpcăuni şi zîne" ale lui Perrault sînt cunoscute şi circulă în franceză în spaţiul românesc; dovadă, între altele, o frumoasă ediţie din 1883, ilustrată de Gustave Doré şi care se găseşte acum în fondul de carte rară al Bibliotecii Academiei. Este vorba de perioada de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cuprinsă între 1895 şi 1915, cînd i se rezervă un loc important - seria I, fascicolul nr. 855 - povestitorului francez în colecţia destinată să publice cele mai importante titluri din literatura română şi străină, "Biblioteca pentru toţi". Traducerea îi aparţine lui I. Răşcanu, cartea nu are consemnat anul apariţiei, iar cel care i se atribuie este 1914. (Răşcanu, f.d.)
Poate de aceea, când Caragiale dă o traducere liberă poveştii Riquet à la Houppe, el crede că este primul care o face (Convorbiri critice, 1908). Aceasta este, de altfel, singura poveste a lui Perrault care atrage atenţia a
