Proza scurtă a Hortensiei Papadat-Bengescu propune o situaţie paradoxală: deşi transfigurează diverse ipostaze ale identităţii feminine, atît viziunea, cît şi mijlocirea logocentrică provin, în bună măsură, dintr-un mental de tip falocrat. Dacă obiectivarea specifică structurii romaneşti implică, oarecum obligatoriu, un model ordonator masculin, pe care naratorul şi, uneori, personajul-reflector au menirea funcţională de a-l aplica - iar ciclul Hallipilor confirmă, într-un mod strălucit, această supoziţie -, lirismul nuvelelor şi povestirilor, cu o respiraţie narativă mult diminuată şi, adesea, pur decorativă ar fi trebuit să conducă la o fertilă descătuşare a sensibilităţii feminine. Fără îndoială, cum vom vedea din exemplele alese, graţie unor descrieri şi evocări ce mustesc de substanţa fluidă şi imprevizibilă a eternului feminin, discursul acestor proze scurte împrumută ceva din incoerenţa benignă, revelatoare de profunzimi iraţionale, a fiicelor Evei. Însă, după cum sugera E. Lovinescu, în Critica, "opera scriitoarei e o scufundare violentă a principiului solar în colţuri de umbră".

Aflăm o primă ilustrare a tendinţei scripturale enunţate în Sephora, text aparţinînd primului tom de proză scurtă, simbolic intitulat Ape adînci şi apărut în 1919. În atmosfera tainicelor prevestiri ale amurgului, ne este evocată figura aureolată mitic a unei frumuseţi iudaice, înscrisă firesc în panteonul prezenţelor feminine memorabile pe care le-a dat poporul biblic: "Salomeea dansează, Dalila dezmiardă, Esthera se roagă - Sephora cîntă". Uzînd de un artificiu procedural inspirat, instanţa auctorială transferă unui personaj relativ autonom competenţa narativă; este potenţată astfel, printr-o detaşare strategică a perspectivei, imaginea încărcată de mister a eroinei centrale. În concordanţă cu privilegiatul moment crepuscular, Sephora se proiectează pe un ecran