Se vorbeşte astăzi din ce în ce mai mult despre nivelarea de gen dintre literatură şi teoria literară. Subiectul a stîrnit deja numeroase dezbateri, dar cel puţin într-o privinţă, punctele de vedere converg: toată lumea pare să fie de acord că o asemenea "nivelare" scoate la lumină un lucru aproape uitat - valoarea literaturii pentru existenţa umană. în Teoria secundarului (Univers,1997), Virgil Nemoianu remarca, la un moment dat, că multe texte teoretice sau ştiinţifice au tendinţa de a deveni din ce în ce mai literare, pe măsură ce eficienţa lor practică scade. Calitatea paradisiacă sau utopică a literaturii, forţa ei centripetă, ar fi detectabilă în chiar această aspiraţie a discursului spre statutul ficţiunii. Aceleiaşi probleme, Jürgen Habermas îi consacră, la rîndul său, una dintre cele douăsprezece prelegeri reunite în volumul Discursul filosofic al modernităţii (All, 2000), iar Paul de Man, în Blindness and Insight (Oxford University Press, 1971), tratează texte critice din Lukács, Barthes, Blanchot şi Jakobson, după aceeaşi metodă şi cu aceeaşi fineţe care se întîlneau altădată doar în textele ficţionale.

în aceeaşi ordine de idei, cu privire la standardele actuale ale compoziţiei literare, Matei Călinescu făcea o observaţie foarte pertinentă: în timp ce standardele compoziţiei literare moderniste ar trebui căutate în poezie, în caracterul ei independent şi autonom, incompatibil cu transferul lingvistic, cele ale compoziţiei postmoderne ar fi prin excelenţă asociate cu ficţiunea şi narativul. în epoca actuală, modelul ficţional ajunge aşadar să se impună treptat în orice tip de discurs.

Din acest punct de vedere putem demonstra cu uşurinţă că nici textele lui Umbetro Eco din volumul intitulat Sulla letteratura, recent apărut în Italia, la Editura Bompiani, nu fac excepţie, în sensul că nu le lipseşte, nici pe departe, acea tr