Nu venea de nicăieri, nu se ascundea de nimeni,

fruntea îi era acoperită cu inele negre,

pe lîngă urechi tirbuşoane lungi îI atîrnau

pînă la gît, nu puteai să-ţi dai seama

dacă îngerii se pierdeau sau se atîrnau

ca nişte maimuţe printre liane,

nici nu-ţi făceai vreo iluzie că degetele tale

îşi vor aşeza inelele vreodată pe ele,

era pierdută,

nici ea nu-şi mai găsea locul,

locul ei părea a fi nicăieri sau aşa ceva încerca

să spună,

nu era stafie, era femeie în care te puteai pierde,

odată cu plecarea ei

plecai şi tu, rătăceai fără să ştii,

nu mai era de mult cu tine, o strigai,

apărea, nu era nălucă, te săruta ca pe un mort

şi te învia, o iubeai şi murea

lîngă tine ca un mormînt plin cu flori.

căutai crucea şi mîinile ei îţi pliveau pleoapele

în care creşteau femeile altor vise,

nici nu se uita la ele, făcea tumbe,

nu era arlechin, nici umbra ei nu era colorată,

îmbrăcată în petice,

era veselă ca şi ea, eram trist ca şi mine,

se înţelege, nu venea de nicăieri,

nicăieri se ducea şi-ţi lăsa sufletul vîndut,

trupul crucificat în toate zările,

puteai crede că în urma ei rămîneau cîteva pete

de sînge, ele îţi aduceau aminte

de femeia ta, de cea pierdută în zidurile unei cetăţi eterne,

nici acolo nu era, venea în schimb ea de acolo,

mi-o aducea şi mi-o aşeza în braţe,

braţele mele se rupeau ca nişte vreascuri,

nu mai ţinuseră de mult o femeie,

apoi se aprindeau,

în flăcările lor ardeam,

ea nu ardea, era numai cenuşa

grămăjoară lîngă ţărîna mea,

îi povesteam toate întîmplările care m-au adus

pînă la moarte,

moartea