Prin 1965, la vârsta de 26 de ani, am citit şi am recitit caietul mamei mele, Raliţa Constantinescu.*) Autoarea noastră (a mea şi a caietului) murise cu doi ani mai înainte, urmată de tatăl meu, într-un cimitir din Ferentari, prin martie 1965. De el îmi aminteau unele vorbe, gesturi, obiceiuri; nimic scris, şi doar o biată fotografie din vremea când fusese jandarm...
Dincolo de pietatea cu care răsfoiam scrierile mamei (completate, în memoria mea, de multe povestiri orale), încercam şi mândria de a veni - prin părinţii mei - dintr-un neam ţărănesc întins şi vechi, foarte variat în aparenta lui uniformitate, cu destine dezordonate, cu surde acumulări de suferinţă şi prea rare momente de bucurie. Scrisul mamei mă făcea să visez la setea ei de carte şi la ce ar fi putut ea deveni dacă viaţa sătească nu ar fi smuls-o din şcoală după doar cinci clase primare.
Eram conştient că în Caietul mamei puteam găsi materie pentru propria mea folosinţă narativă. Dar până unde îmi era îngăduit să merg cu "împrumuturile" mele filiale? Pentru a reţine cât mai bine structura povestirii originale - tentată de divagaţii, ca orice alcătuire memorialistică -, am pus pe hârtie un veritabil "conspect studenţesc" pe tema Nume, caractere, întâmplări...
Străbunicul meu dinspre tată era moş Costache Constantinescu, poreclit "Sfranciog"; căsătorit cu baba Rada - mică, harnică, de origine germană. Erau "învoitori" pe moşia lui Mielăchiţă Izvoranu. Străbunicul Costache era "foarte rău". Au avut patru copii.
Străbunicii dinspre mamă: moş Voicu Lincă Cioroianu, pădurar la Stat, vânător şi pescar pasionat; baba Catinca, frumoasă, bună, se ocupa cu "vrăjitoria" - mărita fete, descânta de boală. Soţii erau "învoitori" pe moşia lui Tărtăşescu. Primii doi (din cei patru) copii se numeau Constantin şi Constantina-Dina (bunica mea).
