Cînd l-am cunoscut, în toamna anului 1972, tocmai împlinise 70 de ani şi ieşea solemn la pensie. Universitatea din Lisabona, unde fusese timp de mulţi ani şeful Departamentului de Literatură Portugheză, îi organiza cu acest prilej o somptuoasă ieşire din scenă. Încununat de glorii administrativ-didactice, era considerat atunci unul dintre cei mai mari istorici literari: într-adevăr, autor al unor monografii de referinţă despre secolul al XIX-lea, ajunsese - în 1972 - numele de prestigiu din lumea academică lusitană.

Curînd după aceea, profesorul universitar abia pensionat uimea întreaga ţară prin talentul său de jurnalist într-o neaşteptată eclosiune; ce-i drept, şi pînă atunci condusese ziare, scrisese editoriale, dar acum - la şaptezeci de ani trecuţi - se lansa în-

tr-un extraordinar program de televiziune. Emisiunea sa intitulată Se bem me lembro (Dacă-mi aduc bine aminte) bătea în acei ani toate recordurile de audienţă. Expunerea lui Vitorino Nemésio, de aparenţe lingvistice, pornea de la un cuvînt, de la o expresie ori de la un nume propriu pentru a antrena apoi publicul într-un excurs pasionant prin cultura universală, istoria artei şi folclor. Se vedea cu acest prilej ce înseamnă un autentic "om de cultură": profesorul putea vorbi în chip fascinant despre aparent orice. Nu-i de mirare că marea majoritate a celor care-i urmăreau atent emisiunea erau oameni simpli, cu o şcolaritate redusă, dar cărora li se sugera astfel orizontul marii culturi.

În 1974-1975, cînd - pentru un an şi ceva - Portugalia a fost condusă de un guvern militar comunist, Nemésio a îndrăznit să se opună public acestei ideologii. A fost unul dintre puţinii. A declarat cu voce tare că, dacă la Lisabona regimul comunist se va perpetua, el se întoarce în ţinutul său natal, în Insulele Azore, şi se va pune în fruntea unei mişcări care să ducă la independ