În anul 1939 era o vară dogorîtoare. Lumea părăsea capitala, alergînd la mare sau la munte, fugind de pîrjolul soarelui care încălzea caldarîmul. Am sunat la uşa lui E. Lovinescu, am intrat în apartamentul răcoros, comunicîndu-i că voi pleca în vilegiatură, şi am venit ca să îmi iau rămas bun. L-am găsit preocupat de călătoria pe care avea de gînd să o facă şi el, peste cîteva zile, la Fălticeni, acolo unde îşi petrecea vacanţa de vară.

Deodată, mi-a răsărit în cap o idee. M-am uitat la el cu o privire plină de candoare şi l-am întrebat aşa ca într-o doară:

- Ce ar fi dacă v-aţi schimba itinerariul călătoriei?

- Adică ce înţelegi prin schimbarea itinerariului, pe care îl urmez de ani de zile? m-a întrebat uitîndu-se la mine cu o privire uimită. Ce vrei să spui? scumpă amică.

L-am privit cu un zîmbet şoltîc, la ideea ce răsărise brusc în mintea mea ca o posibilitate absurdă.

- Ce ar fi să faceţi o escală la Sibiu? l-am întrebat. Să vă arăt faimoasa staţiune pe nume Ocna Sibiului, care atrage prin faimă mulţi vilegiaturişti, unde mi-am petrecut verile copilăriei mele.

Maestrul a ridicat sprîncenele într-un gest de mirare năstruşnică.

- Adică, îmi propui o călătorie de multe ceasuri la Ocna Sibiului?

- Da, m-am trezit accentuînd cu cuvinte cu o forţă pe care nu mi-o puteam stăpîni. Am stăruit în ideea mea răsărită spontan care deodată pusese stăpînire pe mine şi pe care o însufleţeam cu o expresie de o naivitate camuflată. Propunerea mea îndrăzneaţă părea că-l aruncase pe Maestru într-o dilemă absurdă. După cîteva clipe de nedumerire părea că îşi revenise dintr-o capcană pe care i-am întins-o. Îşi şterse sudoarea de pe fruntea încălzită de atmosfera înăbuşitoare a apartamentului în care căldura verii pătrundea cu forţă. Se uită la mine cu o privire duioa