În numai cinci zile gârla ceruse OM de trei ori; strigătul-geamăt se auzise din curtea, ba chiar şi din casa Pârvuleştilor - distorsionat ca un magnetofon care îşi încetineşte viteza dar îşi măreşte volumul - deşi noi patru, Grigoriţa, Petra, Cezar şi cu mine eram cam la treisute de metri depărtare. Acolo, de unde venea acel UOMMM, erau trei cotituri ale Miericeanei, noi nu ne dădeam seama de la care din ele "se striga" şi nici cum de se striga atât de puternic, de vreme ce apa e cât s-o treci cu piciorul, ba în unele locuri chiar dispărea suptă de grohotiş. Rio escondido, râul ascuns: îmi amintea de un film mexican care făcuse prima breşă în cinematografia de la noi, până atunci exclusiv sovietică. Şi, doar cu două zile înainte de Pobreajen scociorâsem cu mâinile goale după lipani pe sub maluri, printre rădăcinile de salcie, şi nu am observat ca în maluri să fie niscai peşteri minuscule în care apa să facă bulboane gălăgioase.
Uooommm! făcuse în sfârşit şi a treia oară. Primele două gemete le comentasem în fel şi chip - aproape mă certasem cu Cezar, colegul care mă însoţise la Pietriceaua, un "scientist-materialist" care avea răspuns pozitiv la toate. Hotărâsem până la urmă să mergem să ne convingem dacă sunt sau nu sorburi capabile să scoată uneori văicăreli omeneşti.
- Nu vă duceţi, nuuu! Vă roog! Intervenise sincer, fără nici o rezervă, Grigoriţa, din scaunul ei de paralitic. S-ar putea să nu se fi stabilit încă pe care OM îl cere şi voi nu trebuie să îi atrageţi atenţia că existaţi!
Cine adică "să fi stabilit" şi cui să nu-i atragem atenţia că existăm?
Mă privise însă cu ochi rugători. Cam tot aşa ne privise şi Petra, sora ei mai mare, astfel că... nu ne-am mai dus.
Pe Grigoriţa, pe care o ştiusem doar din cât "ne-o povestise" sora ei, am cunoscut-o efectiv atunci, la Pietriceaua. Ea deja
