Cei mai mulţi dintre români care, încă de la începutul lui decembrie, cercetează pieţele în vederea cumpărării unui brad arătos şi, totodată, colindă magazinele pentru a cumpăra cadouri celor dragi, cred, probabil, că obiceiul împodobirii bradului de Crăciun vine dintr-un trecut insondabil. Dacă s-ar face un studiu asupra contestării, de către români, a unor obiceiuri, acuzate de nespecificitate românească, pomul de Crăciun (bradul luminat şi împodobit) ar constitui un capitol semnificativ, pentru că i s-a tăgăduit, timp de vreo şase decenii, între 1882 şi 1940, dreptul de a exista printre obiceiurile de Crăciun ale noastre. Obiceiul a iscat, la noi, încă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, o aprigă discuţie pe tema nespecificităţii lui. Contestarea lui a fost începută, în chip paradoxal, de Petre Ispirescu, care, cum se ştie, a fost culegător de producţiuni populare şi doar într-o mică măsură aplicat spre teoretizări pe astfel de probleme. Şi totuşi, P. Ispirescu a atacat cu înverşunare acest obicei, atât în cadrul unei serate a Junimii bucureştene, în casa lui Titu Maiorescu (acesta ar fi spus: "Pe mine m-ai convins şi în casa mea nu voi lăsa să se mai facă"), care i-a tipărit textul în Convorbiri literare (1882, nr. 9), cât şi într-o conferinţă ţinută la Societatea "Concordia română", unde a denunţat originea "barbară" a obiceiului. Textul lui Ispirescu a apărut în broşură în 1886 şi a fost reprodus în Calendariu din Sibiu (1902, p. 127-141).

P. Ispirescu mărturiseşte că a văzut pentru prima dată un brad de Crăciun în copilăria sa (se ştie că s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche): "Nu mai văzusem decât pe la morţi - scrie el - un aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era". Era obişnuit să vadă brad doar la moartea unui tânăr nelumit sau a unei fete nelogodite