Nu ştiu dacă neapărat această pagină dintr-un număr al revistei în care ne luăm rămas bun de la un an şi-l aşteptăm, cu emoţie şi cu speranţă, pe cel nou este doar suportul unor observaţii despre un spectacol. Văzîndu-l şi revăzîndu-l, a stîrnit în mine o lume ciudată a copilăriei şi adolescenţei mele, a trezit din adormire fraze întregi, mărci ale unor prejudecăţi teribile, un cod lingvistic şi mental care mă fascina, fără să-l pricep neapărat, atunci cînd ajungeam, în vacanţe, la bunica maternă, la Turnu-Severin. Iernile venea ea la noi şi casa se popula cu o atmosferă continuu tragi-comică, pe care mi-ar fi greu să o descriu aici. Nu e nici locul cuvenit. Am văzut piesa Gaiţele a lui Al. Kiriţescu în multe formulări scenice şi cinematografice, cu mari actori în distribuţii. Mi se pare că actuala variantă, de la Teatrul Odeon, propune mai mult. Regizorul Alexandru Dabija merge dincolo de umorul replicilor şi situaţiilor, altfel binecunoscut şi gustat din plin de publicul de orice vîrstă. De aceea, textul naşte pe scenă, la vedere, o lume autentică, deloc prăfuită, încărcată de gesturi mici sau ample, demonstrative, de ticuri verbale şi nu numai, de un derizoriu cinic, de o tristeţe infinită care bîntuie şi astăzi în spaţiul clocotitor al Olteniei. Şuieratul clevetelilor formulate în fraze şi cuvinte usturătoare - de multe ori inventate, pe care nu o să le găsiţi niciodată în nici un dicţionar explicativ - continua suspiciune combinată cu războiul vanităţilor, aplecarea spre histrionism şi cabotinism, fuga de idei, tendinţa de a face, ad-hoc, un spectacol din orice subiect, săriturile incredibile de la un subiect la altul, de la o stare, la alta, lupta dusă pînă în pînzele albe ca să se dovedească de partea cui se află dreptatea, o luptă care poate ucide, la propriu, ritualuri împletite cu superstiţii, flecăreala şi pierderea de timp, văicărelile pentru trebur