"Era o coadă fenomenală, draga mea!" "Mai taci, cozile alea de care vorbeşti tu nu mai există! Mai bine spune-mi unde ai fost pînă la ora asta!" "Am fost să-mi reîncarc cartela, ţi-am mai spus. Şi la bancomat era o coadă mare..." "Şi uite aşa o barbă lungă avea... Parcă nu am văzut şi eu reclama, rămăseserăţi doar tu şi cîinii!" "Dar în reclamă era miezul nopţii, iubito. Şi mai lasă-mă cu individul ăla. Nu eram eu! De ce crezi că a aşteptat atît? Să plece lumea..." Coada la bancomat este o coadă de ultimă generaţie, încarnarea incapacităţii temporare de funcţionare a sistemului "banilor de plastic". Se prezintă ca o mutaţie bizară a cozii comune pentru că sfidează starea obişnuită de nerăbdare obedientă şi păstrează o distanţă regulamentară faţă de cel care scoate în acel moment banii. Etica ei ar face-o să semene în poziţie verticală cu un animal al cărui cap levitează deasupra umerilor. În ajunul Crăciunului, în faţa unui bancomat de lîngă magazinul Bucur Obor, stătea înşirat un cîrd de lume. O coadă rapidă dar descurajantă prin lungime şi prin frigul de afară. Oamenii erau tăcuţi, nimeni nu avea chef să descoasă sau să lege conversaţii cu străinii. Izbucnirile aveau loc la distanţă de ceilalţi, în singurătatea din faţa ATM-ului: "Să vă ia naiba!", sau "să vă ia dracu'", după numărul de zile de întîrziere a plăţii salariului, după nevoia de bani, sau după firea fiecăruia. Alte izbucniri se consumau în tăcere, cu pumnii strînşi mototolind chitanţa tranzacţiei care nu se poate efectua din lipsă de fonduri. Duşmanul cozii de la bancomat nu mai era vecinul care ar fi putut să se bage în faţă şi să-ţi şterpelească de sub nas ultimul teanc de bancnote. Căutăturile pline de răutate către cel de alături lipseau cu desăvîrşire. Atîta doar că norocoşii îşi luau banii. La timp. Comparîndu-se cu aceştia, în coada de la bancomat unii se simţeau frustraţi şi, dacă erau a