Prin 1994, dacă nu mă înşeală memoria, a intrat pe piaţa autohtonă a ideilor expresia "România profundă". Ideea era că există două Românii, aproape fără legătură una cu cealaltă, plecîndu-se de la constatările sociologilor privitoare la existenţa a două categorii de români. Expresia "România profundă" nu era, fireşte, o invenţie autohtonă (cu zeci de ani înainte, De Gaulle vorbise despre "Franţa profundă"), dar exprimă un adevăr. Societatea românească era atunci împărţită în două, după orice criteriu luai în considerare: o parte, cea zisă "profundă", era tradiţionalistă în sensul apropierii ei de trecutul apropiat, opta politic pentru variantele de social-democratţie originale care i se propuneau, avea un acut sentiment naţional, se temea de provocările capitalismului; cealaltă parte era "progresistă", cosmopolită, privea numai spre Occident şi profesa ruperea radicală cu trecutul. Pînă şi în planul nostalgiilor cele două Românii se emoţionau diferit: prima devenea nostalgică cînd veneau în discuţie anii '70, cea de-a doua lacrimă după perioada interbelică. Orice se întîmplă atunci în România era, de fapt, o confruntare între aceste două Românii. La limită, chiar şi mineriadele au fost forme contondente ale acestei dispute. Veniţi din profunzimile unei Românii întunecoase, de cărbune şi steril, minerii făceau figura cea mai extremistă a României profunde. Faptul că ultima tentativă minerească de asediere a Bucureştiului nu a avut nici o susţinere publică, dovedea deja că România nu mai funcţiona după regulile simple ale începutului anilor '90. În orice caz, în anii imediat următori căderii regimului Ceauşescu, taberele erau clar delimitate, iar confruntarea era atît de limpede încît putea fi esenţializată în două personalităţi opuse: una, Corneliu Coposu cu tot ce reprezenta el, şi cealaltă, Ion Iliescu cu tot ce reprezenta el. Doi oameni politici care au marc