Cînd se rupe cursivitatea timpului pentru o fracţiune de secundă, spre a se trece de la anul care s-a scurs, şi pe care-l cunoaştem ca pe propriul buzunar, la unul inedit, necunoscut, obişnuim să ne gîndim cu ură, sau cu, măcar, dispreţ la anul trecut, de care am scăpat, spre a visa la un an mai bun, mai reuşit, mai norocos. E firesc, pentru noi, cei repetabili, clasa gri, să ne dorim un an mai bun. Pentru cei care au ajuns la vîrful evoluţiei lor, la cea mai înaltă treaptă a propriei competenţe (sau incompetenţe), dincolo de această limită urmînd împietrirea, adică neantul, anul nou trebuie să stea pe loc, să nu progreseze. Cît îi priveşte pe cei care, pe o cale sau alta, şi-au făcut un loc cald în societate, nu vor alt loc, fiindcă ar putea să piardă totul. În ciuda situaţiei absurde, ei aspiră în secret la o situaţie mai bună, vor mai mult, fiind ei de felul ei nesaturaţi. Dar cîţi au ajuns la paroxismul vieţii lor, la extaz, la înţelepciune? Noi, ceştilalţi, ne dorim să ne crească salariul sau pensia cu cîteva procente, să urcăm încă o treaptă socială (pe la baza sau mijlocul scării ierarhice), să fie cald iarna şi răcoare vara (şi nu invers), ceea ce nu-i preocupă pe cei ajunşi în vîrful piramidei (este o chestiune de calorifer, de vacanţă, de bani, de poziţia faţă de soare), noi chiar vrem să fie ceva mai bine, ceva mai multă fericire, ceva mai colorată existenţa. Timpul se pare că n-ar fi obiectiv, ca în comunism (se pare), nu este identic pentru toţi şi din orice unghi priveşti. Obiectiv, timpul, se pare, este subiectiv. Fiecare toarnă starea şi substanţa proprie în urarea cu prilejul anului nou. Cît priveşte urarea neaoşă, tradiţională "La mulţi ani!", aparent cea mai neutră dintre toate, se cuvine spusă într-un fel unui om liber şi cinstit şi altfel unuia care tocmai a primit verdictul la tribunal, un verdict nu prea bun şi fericit. Dumitru SOLOMON @