Cum mai stăm cu idolii - iată o întrebare la care nu e tocmai uşor de răspuns... Reminiscenţă a unei religiozităţi arhaice, existenţa idolului presupune încarnarea în viaţa de zi cu zi a unui model ideal de urmat şi de adorat. Cît despre idolii zilei noastre - mai mult sau mai puţin (post)moderne - ei corespund, fireşte, modelelor ideale aflate la modă, care excită fantasmele şi imaginaţia contemporanilor oferindu-le sens şi "standarde" de viaţă mai bune sau mai rele. Relaţia idol-ideal - o banalitate, abisală, ca atîtea banalităţi - ne pune însă în faţa unor aspecte deosebit de instructive ale realităţii. Mi-aduc aminte cum, invitat la Tucă Show după retragerea sa din activitatea de jucător, marele, sublimul, the one and only, naţionalul şi universalul Gică Hagi - unul dintre idolii mei fotbalistici încă de pe vremea cînd juca la Sportul Studenţesc - deplîngea faptul că în societatea noastră mercantilă şi pragmatică "Nu mai e, domne, ideal". Lăsînd însă la o parte povestea cu idealul, un lucru e cert: în epoca post-Hagi, fotbalul românesc se află într-un pronunţat declin şi, mai ales... nu mai produce idoli. Din vina cui şi de ce - asta e o altă problemă. Nu-mi dau seama prea bine cum stau lucrurile în politică la acest capitol. Este adevărat însă că, într-un regim democratic şi pluralist e mai sănătos să nu ai parte de lideri excesiv de carismatici. În schimb, în cultură - acest rezervor de iluzii şi idealuri sublime - idolatria se află, încă, pe poziţii, chiar dacă tot mai şubrezite în ultima vreme. Dar politicul şi idolatria culturală merg, adeseori, mînă în mînă, în cadrul aceluiaşi joc al construcţiei imaginilor publice, identităţilor colective şi puterii simbolice. Printre efectele de mulţi "telectuali" fini deplînse ale societăţii de consum se numără - aţi ghicit - degradarea, comercializarea, vulgarizarea vechilor idoli (cîndva aureolaţi de încărcăt