O societate în care oamenii nu se ţin de cuvînt, nu-şi respectă nici propriile vorbe şi implicit, nici pe ale altora, nu poate fi decît una haotică, dominată de nesiguranţă şi instabilitate. O lume a "descurcăreţilor", a neserioşilor şi a şmecherilor. Plină de decepţii şi pierderi pentru cei educaţi să nu uite, să nu mintă şi să nu înşele. Ţinerea cuvîntului poate aduna societatea, legîndu-i prin încredere şi bună înţelegere pe indivizii ei. Poate face comuniunea mai sigură, mai plăcută şi mai simplă. Dar cuvîntul de onoare, la fel ca şi solidaritatea sînt sfinte şi între mafioţi, iar devierile se plătesc scump. În asemenea organizaţii importanţa cuvîntului şi a onoarei sînt nemăsurate. Societăţile în care preţul cuvîntului e foarte mare sînt cele imobile, patriarhale şi dogmatice. Extrema fiind fanatismul cu nelipsitele sale jurăminte şi legăminte. Ce soluţie ar fi atunci între haos şi încremenire? Nu una de mijloc, fiindcă,

nu încape vorbă, oamenii trebuie să-şi respecte în întregime şi nu doar pe jumătate promisiunile şi contractele. Probabil însă, că nu e cazul să meargă pînă într-acolo încît să facă rău pentru a-şi ţine cuvîntul. Sacrificiile întru respectarea lui trebuie să fie discrete şi nu scandaloase. Să nu depăşească în mod exagerat valoarea promisiunii în sine. Poate fi aceasta o reţetă. Dar unde se găseşte societatea noastră din acest punct de vedere? Unde s-a aflat în diverse momente de-a lungul istoriei, către ce se îndreaptă şi către ce ar trebui să se îndrepte? De ce se ţin ţăranii de vorbă, dar nu vorbesc de onoare? Cum de în comerţ, în servicii sau în afaceri cuvîntul poate să nu conteze? Ce se întîmplă cu cei care se ţin de cuvînt în politică? Dar cu aceia care nu se ţin? Cum se poate minţi respectînd cuvîntul? Ce pot pierde aceia care cred orbeşte în cuvîntul altora? Sînt întrebări la care colaboratorii noştri încearcă să răspundă în pa