În urmă cu zece ani şi mai bine, în anul revoluţiei, nu ştiam mare lucru despre computere sau Internet, sau poate că ştiam cîte ceva, în mod sigur ştiam, dar era atît de departe şi de lipsită de conţinut ştirea aceea: o chestiune exotică care putuse avea pentru mine atunci importanţa pe care o aveau noutăţile cu aer senzaţionalist din revista Magazin asupra căreia, din cînd în cînd, şi din pură întîmplare, îmi aruncam privirile pe cînd eram eu în vreo vizită protocolară la unchiul Ştefan care o avea pe măsuţa de lîngă televizor. Şi cum spun, nu am dat mare importanţă vestirii aceleia, aşa cum nu dai importanţă întîlnirii cu cineva pentru că nu bănuieşti anvergura pe care prezenţa lui o va avea mai tîrziu în viaţa ta. Acum însă îmi dau seama că singurul lucru cu adevărat uluitor care s-a petrecut în această perioadă, de la revoluţie şi pînă în prezent, în societatea românească este tocmai asta cu informatizarea, cu calculatorul, cu Internetul, cu e-mailul. Din acest punct de vedere, sîntem în cu totul altă lume pe care atunci pur şi simplu nu aş fi priceput-o, tot aşa cum nu poţi pricepe un mai nimic îndepărtat şi, în definitiv, plicticos prin chiar distanţa foarte mare care te desparte de el. Nu pricep prea bine ce anume m-o fi împins la nici trei ani după regimul ceauşist să-mi cumpăr un PC, poate dorinţa de a scrie mai repede articolele pe la reviste şi careva, poate amicul G., fizician şi fumător redutabil, m-o fi îndrumat, nu mai ştiu exact; destul de bine că l-am cumpărat şi de atunci nu mai fac altceva, adică nu mai scriu altcum decît în acest fel. Careva mi-a spus dacă-mi dau seama că în felul ăsta nu mai rămîne nimic în urma mea, dacă ar fi să fie ceva interesant, din ceea ce se numeşte, puţin pretenţios şi puţin desuet, "atelierul propriu de creaţie": manuscrise, redactări, umanitatea caldă a scrisului de mînă pe foaia de hîrtie, biroul, călimara, luc